Poezia voluptăţii reprimate
Vasile Dan
Alex Ştefănescu recomandă de două ori cititorilor, o dată în Prefaţă, a doua oară, aproape în aceleaşi cuvinte, într-o recenzie (în România literară nr. 23/2008, preluată şi aici), mai mult decît elogios, lucru rarisim la acest critic literar parcimonios cu laudele, chiar nemilos cu impostura pe care face, nu o dată, cu o plăcere sadică, vivisecţie, o poetă, Anca Mizumschi. Poeta e imaginată mai întîi de către critic ca-n romanele sudiste americane "ca pe o fiică a unui plantator de cafea îmbrăcată în haine de piele şi inspectînd, călare, plantaţia c-o cravaşă în mînă". (...) "Lucidă şi pasională (combinaţie de însuşiri periculoasă, care poate face dintr-o existenţă omenească o dramă, ca în cazul lui Jeni Acterian), ea (A.M., n.n.) părea predestinată să provoace celor din jur reacţii tranşante, dragoste sau ură, admiraţie sau dezaprobare, niciodată indiferenţă." Mai departe: "Am urmărit apoi de la distanţă evoluţia Ancăi Mizumschi, am urmărit-o cu inima strînsă, neînţelegîndu-i traiectoria în zig-zag şi fiind-mi mereu teamă (!) să nu i se întîmple ceva rău". Ataşate păreri, mai mult decît o expertiză critică, literară. Ce-i drept ne aflăm în faţa unei poete interesante, chiar autentice. Asta în pofida formulei lirice alese: una care cultivă şi o discreţie stilistică neaşteptată, deloc spectaculoasă ori provocatoare prin limbajul fără perdea sau prin tema "fierbinte", la vedere, cum ne-au fost obişnuit debutanţii de astăzi în poezie, şi o naturaleţe a sentimentelor, a feminităţii aşa-zicînd, ca să nu spun a senzualitaţii ei generoase. Anca Mizumschi cultivă aşadar o poezie discursiv-confesivă, aproape sceptică ca tonalitate, dezinteresată de rafinamente de tot felul, de limbaj, de metafore subtile, de arhitectură cu cheie a poemului, precum la poeţii promoţiilor '70-'80, să zicem.E o poezie a feminităţii conştiente de sine, active, nesăţioase chiar, deşi camuflată, domesticită cuminte în limbaj şi ton. O poezie mai bine spus a castităţii castrate. De unde şi un sentiment ascuns al revoltei împotriva convenţiei, rutinei, prozei vieţii cotidiene, mecanicii ei ce distruge totul, dorinţele cele mai ascunse şi impudice, nevoia de intimitate. Intimitate căutată mereu ca paradis şi desfătare, apărată într-un chip surprinzător, original: "Te apăr culcându-mă cu ceilalţi la/ fiecare trecere de pietoni/ ca să poţi merge numai tu,/ să poţi traversa orice stradă/ în siguranţă// Te apăr şi sânii mei de bodyguard/ se lasă tot mai jos/ cu fiecare atingere/ îmbătrânind în faţa ta ca o schiţă/ pe care tu prevenit dinainte/ s-o treci pe curat// Îmbrăcată în pozele tale/ ca o femeie sandwich,/ care îţi face reclamă/ cu mine pre mine călcând/ de moarte." (breaking the waves) Sau: "De când ai plecat,/ locuiesc într-un acvariu/ mă aşez în rând odată cu ceilalţi/ să mă uit pe geam la corpul meu/ care se culcă din când în când/ cu bărbaţi mult mai tineri// De când ai plecat,/ mă mişc separat/ cu spatele la zidul de sticlă/ şi în fiecare zi lumina trece prin mine/ ca un glonţ// De când ai plecat,/ trăiesc într-o expoziţie de fotografie în care// amprentele degetelor tale pe pielea mea/ s-au transformat în vitralii" (acvariul).
Această frustrare are reflexul eschivării intimităţii într-un spectacol sui generis. Una inepuizabilă în resurse şi irepresibilă în plăcere, în voluptate chiar. Ea dă tensiunea molcomă a acestor poeme ale Ancăi Mizumschi, în fond pudic-senzuale şi pseudocaste.
(Cronică preluată din Revista Arca, iulie 2008)
