O postoptzecistă de substanţă
Radu-Ilarion Munteanu
Spre ruşinea mea, deşi auzisem de Les annés folles du socialisme, care stârnise oarece vâlvă la vremea sa, dar care nu era tocmai o operă individuală, am descoperit-o pe prozatoarea (cuvânt folosit în perfectă cunoştinţă de cauză!) Ştefania Coşovei abia cu prilejul antologiei de proză scurtă românească din mileniul III, Repetiţie fără orchestră (Editura Limes, Cluj, 2004), alcătuită de Horia Gîrbea. Acolo, proza care chiar dădea titlul antologiei, mi-a revelat / relevat o voce auctorială descinzând aproape direct din acel pluton al optzeciştilor care a rămas în jargonul literar ca Desantişti, după o altă antologie de gen, de prin '83. Consider cele şase texte, situate undeva între schiţă şi nuvelă, din volumul Diferenţa de a fi, pe care Editura LiterNet.ro o oferă acum cititorilor ei, ca înrudite organic cu contribuţia autoarei la antologia citată.Subiecte de actualitate, mediu semi sau quasi-intelectual, uneori chiar periferic, niciodată comun, scriitură frust-ludică, humor inteligent, capacitate de a surprinde şi a sintetiza moravuri mărunte, dar semnificative. Aşa cum îi şade bine prozei scurte realiste. Căci, da, volumul Ştefaniei Coşovei e o pietricică ce face cu ochiul din mozaicul iconoclast al comediei de moravuri autohtone. Nu neapărat cantonată în încă incomplet definitul (literar vorbind) mileniu III.
Şalupe, barcaze şi alte bărci răsturnate calchiază formatul modular al unora din cele mai bune schiţe ale lui Păstorel Teodoreanu (cu care prozatoarea se înrudeşte, de departe, dincolo de desantişti şi păstrând absolut toate proporţiile). Convertind (poate inconştient!) patosul modelului în ironie păstoasă, detaşată.
Diferenţa de a fi, care dă titlul volumului, e o parabolă la fel de ironică, situată la distanţe comparabile de aştri precum Filantropica (mă refer la story-ul filmului, dotat cu densă substanţă literară) şi unele istorii sociale ale lui Bogdan Suceavă. Păstrând, desigur, aceleaşi proporţii.
În Secretul "metodei Pappy" comicul continuă să crească, scriitura să se împăneze cu perifraze exploziv ironice (Pe malurile Senei), cititorul începe a se sufoca înghiţindu-şi râsul, căruia nu i-a venit încă momentul climaxului. Pista falsă din titlu ne face bănuitori: autoarea şi-a abandonat fără echivoc alibiul nevinovăţiei, nu va fi vorba de vreo strategie juvenilă bazată pe spezele tatălui, ci de recursul unui profesor generic şi hazliu la cartea, modă endemică în anii '80, Matematică modernă, semnată, de fapt, Papi. Aici, cu rol metaforic. Ca orice comedie bună, povestea relevă, ascunzând (nici un paradox!) doza tragică din condiţia emigrantului.
Vocea auctorială continuă să se detaşeze, fals neutral, în Politica rujului de buze, text al cărui farmec trebuie descoperit direct de cititor.
Oameni, am viaţă! e o perifrază aşa de transparentă la Ilya Ehrenburg, încât are, pentru cititor, valoare de pariu, chiar de challenge. Nimeni alţii decât cititorii nu au a decide asupra rezultatului pariului. Chiar înaintea criticilor.
Negândirea la vioară se rezumă sugestiv în fragmentul, deja tipic ştefaniacoşoveian:
- Auzi, tu la ce te gândeşti?
- În viaţa ta să nu mai întrebi o femeie la ce se gândeşte, mai ales după ce faci dragoste cu ea! Am spus dragoste? Vezi de treabă! Până când o să te deşerţi în mine? - urlă nesatisfăcută psihologa şi dispăru din viaţa lui Caranfil cu tot cu vioară, arcuş şi sacâz.
Ar mai fi de notat omogenitatea tematică şi stilistică a volumului, specificităţile caracterologice ale personajelor, circumscrierea aproape riguroasă a lumii acestor personaje, scrisul alert, cuceritor, plin de haz şi rafinat stilistic şi nu în ultimul rând actualitatea. Chiar dacă de aceasta am mai amintit.
E semnificativă ultima frază a cărţii, frază ce încheie ultima schiţă / nuvelă:
- Auzi, tu, iubite cititorule, la ce te gândeşti?
Dincolo de asta, fie-mi permis să situez volumul Ştefaniei Coşovei undeva între sentinţele ridendo castigat mores şi il n'y a pas humour heureux (Saki).
