Dansul igliţelor, ca un telegraf solar
Radu-Ilarion Munteanu
“Despre dedin înspre iubire” este o carte de “autor total”. Dana Ştefan, autoarea, predă artele plastice unui spectru neobişnuit de larg de cursanţi, de la elevi din primele clase la studenţi. Are, deci, canale de comunicare cu fiecare din aceste vârste, în special cu cea a copilăriei. Şi vom vedea, parcurgând cartea, ea duce comunicarea până la osmoză. De ce? Simplu. Ardeleancă iabraşă face tot ce face temeinic şi până-n pânzele albe.Găsim, deschizând cartea, texte scurte sau foarte scurte, împerecheate cu imagini. Cu foarte puţine excepţii, dacă nu cumva una singură, portretul fotografic sofisticat al unei tinere cu vino-ncoa’, toate imaginile sunt creaţia autoarei, cum şi definirea funcţiei bijective între texte şi imagini i se datorează integral.
Apare, firesc, tentaţia de a spune că Dana Ştefan pictează cu ajutorul cuvintelor, dar îi vom rezista, convinşi fiind că adevărul uman împărtăşit generos de autoare cu noi, cititorii, se cere sugerat cu mult mai mult decât acest clişeu facil. Ea inventează pentru cuvintele folosite sensuri surprinzătoare, dăruindu-le o prospeţime de peisaj natural, o adâncime înfiorată de ritual magic şi o reflexivitate meditativă de filosof copil.
Deloc surprinzător, o parte semnificativă din capitolele (cum le-am putea numi oare?) cărţii abordează universul cromatic. Culoarea e, la pictoriţa scriitoare, un fel de a fi, ceea ce era de aşteptat, un nexus de simboluri, ceea ce nu e de natură să ne surprindă, dar şi un soi de ritual iniţiatic. Nu în ultimul rând, fiecare culoare pare o creatură fantastică, vie, cu personalitate şi expresivitate proprie. Autoarea le prezintă şăgalnic, cu credinţă în simţigândirea ce şi-a inventat-o.
Raportul între text şi imagine e, cumva, izomorf şi reversibil. Textul poate fi luat ca legenda imaginii, aceasta poate fi ilustrarea textului. Dar punerea reciprocă în valoare nu exclude o subtilă tensiune între cele două modalităţi de expresie. Ceea ce sporeşte emoţia lecturii.
Vom rezista şi tentaţiei de a cita din bijuteriile textuale, cu atât mai puţin vom emite judecăţi critice. Acestea sunt subiectul altcuiva. Rostul acestui text introductiv e de a răspunde, cu acoperire în conţinut, cât mai exact şi sugestiv, la întrebarea naturală: de ce ar trebui să citim această carte?
Insolitul titlului vorbeşte de la sine despre originalitatea şi esenţa textului. Nu mai avem nevoie să stârnim curiozitatea citând. Cititorul păstrează astfel intactă plăcerea descoperirii. Coperta, realizată tot de autoare, dă o idee despre concepţia plastică. Lăsând, însă, aici, loc pentru importante surprize. Singura afirmaţie “tehnică” pe care această prezentare şi-o îngăduie, cu scopul explicit de a stârni la maximum curiozitatea, e dificultatea reală de a clasifica textele Danei Ştefan ca specie lierară. E şi nu e proză, mai mult nu e, dacă e, e una nu numai insolită, ci categoric poetică, fără a fi câtuşi de puţin poeme în proză. Senzaţia aproape materială la lectura poveştilor Danei Ştefan e de a pipăi o horbotă de dantelă migălită la gherghef. Sau de transparentă împletitură de aţe irizate, lucru cu igliţele ce dansează ca vechiul telegraf solar. Ne amintim că Jules Verne (doar suntem în anul centenarului lui), tânăr quasinecunoscut, prezentat fiindu-i unui Alexandre Dumas în plină glorie şi întrebat de acesta, cu condescendenţă, în ce gen îşi propune a se afirma, a dat năucitorul, dar ulterior acoperitul de fapte răspuns că va inventa un gen propriu. Păstrând absolut toate proporţiile, Dana Ştefan nu face altfel, chiar daca ne limităm la componenta textuală a cărţii, având şi superba insolenţă de a se prezenta singură. Chiar electronic, „tiparul” are lumini cel puţin tot atât de orbitoare ca ale rampei.
