Ras, tuns și frezat - sau între emoțiile salubre și celelalte
Monica-Elena Mitarcă
Știți cum sînt oamenii ăia care-și cumpără aragaz cu aprindere electrică, pentru că nu prea mai există alt fel de aragaz pe piață - dar preferă să folosească tot chibritul, bătrînul chibrit, cînd vor să fiarbă un ou sau să dea o cafea în foc? Așa-mi imaginez eu că sînt oamenii care citesc scenarii. Asta nu înseamnă că nu se duc sau nu se uită la filme, că nu merg la teatru; doar că, pentru ei, potențialul de poveste al unui text servește altor funcții și altor nevoi.
Am plonjat în povestea asta cu rezerva pe care o am (avem?), în egoismul ăsta recent, urban-cool, față de subiectele care nu vorbesc despre stările abisale la care te împinge viața în modernitate. Comunismul și ororile sale? Hai să fim serioși, e mult mai dramatic cînd ți se virusează mac-ul. Ce-a fost, a fost.
Nu aveam rezerve mari, ci așa, ușor construite de climatul ăsta feisbuchist, ușurel, curățel, unde nimic nu poate fi cu adevărat dureros, iar dacă te atinge totuși ceva, o face pînă ce fluxul de postări face auto-refresh, iar povestea emoționantă îți dispare de sub ochi. Unde nu poți scrie despre o chestie care doare atît de tare de faci pe tine, ci doar despre lucrurile digerabile, despre emoțiile și personajele "salubre".
M-am apucat de citit Ras, tuns și frezat care e fix despre celelalte emoții: cele care te pot ține prizonierul lor cu anii. Emoțiile rele, care nu te lasă să trăiești, să te împaci cu trecutul. Vasile, fostă victimă a securității (a regimului comunist), se întîlnește cu torționarul său. Într-o ipostază dorită, așteptată, cultivată de fosta victimă, acum frizer. În fața lui, pe scaun, sub briciul lui, se află Celălalt - torționarul. Doar că victima are în mînă un brici, iar torționarul nu are nimic. Nici conștiința propriilor fapte, nici vreo atitudine defensivă care să te facă să-l urăști. Să aștepți răzbunarea frizerului, să te bucuri că s-au întîlnit și că povestea se va sfîrși.
Pentru că povestea, deși se sfîrșește, în fapt rămîne suspendată - și nu pe foaie (fie ea și virtuală), ci în mintea cititorului. Ce poate fi mai neliniștitor decît un personaj cu care nu știi dacă să ții? Ce contează că a fost victima istoriei (a unei istorii care era cît se poate de personală și, în același timp, teribil de impersonală)? Îi dă voie vina suferită în trecut să devină, la rîndul lui, agresor? Cine are cea mai mare vină, cînd e vorba de abuzurile (umane) ale unui sistem inuman? Cît are dreptul să ne țină prizonieri în trecut memoria? Și ce putem face pentru ca ea, memoria, să ne lase să trăim liniștiți prezentul și să ne împăcăm cu trecutul?
Și pentru că răspunsurile sînt personale, nu am să vă șoptesc nimic. Dar mi-ar plăcea să trag cu ochiul / urechea la alte răspunsuri.
(Mona Mitarcă e doctorand în științele comunicării, Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării, Universitatea din București, lector universitar, predă comunicare audiovizuală și media studies, e interesată de problema timpului și a memoriei, face naveta ca vocație, scrie scenarii, e autoarea scenariului de lung metraj Ferestre, câștigător al Strangers Lab în 2011.)
