Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Editura LiterNet  Sageata  Scenarii

Versiunea în limba românăEnglish versionVersion françaiseČeský

Andreea Vălean, Cătălin Mitulescu: Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii

ISBN: 978-973-7893-80-2
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Câteva reflexii despre nostalgie
Mirel Bănică
Descarcă în format pdf
Imposibila definiţie a nostalgiei, termen inventat de medicul Johannes Hofer din Mulhouse în 1688, pentru a caracteriza starea de spirit a tinerilor mercenari helveţi care dezertau aparent fără motiv din armatele în care erau angajaţi. Nostalghia, dureroasa întoarcere în timp. Nostalgia, fiica mai mică a melancoliei, memoria străină a unui trecut care ne-a devenit brusc străin, dar care să continue să ocupe toate dimensiunile spiritului (Julia Kristeva). O fină dereglare în legătură cu un fenomen memorial (Jean Starobinski). Sentimentul paradoxal al pierderii unei vârste de aur (Fred Davis). Galeria definiţiilor este completată altfel, vizual, de către Cătălin Mitulescu: nostalgia (cea a comunismului!) este o broască rătăcită pe un drum dintr-o periferie a oraşului Bucureşti. Doi copii o zăresc şi doresc să o omoare prăvălind o piatră peste ea. Apoi, cu o cruzime de care doar copii pot da dovadă, saltă pe piatră, se bucură spunând: "Mori în chinuri, spurcăciune". Cel de-al treilea copil ridică cu grijă piatra din praful drumului. În locul unei piftii însângerate, greu de privit, vedeam broasca rămasă neatinsă. A salvat-o o scobitură rotundă ce se găsea săpată în interior, în carnea minerală a pietrei. Ce a mai scăpat oare din comunism după 16 ani de la prăbuşirea sa sub piatra grea a istoriei?

St. John Perse ne reaminteşte în Eloges că singur poetul este cel ce se poate apropiat cu adevărat de căutarea imposibilă a nostalgiei, acolo unde ştiinţele şi filozofia renunţă adesea. Nostalgia poetico-metaforică din filmul lui Cătălin Mitulescu nu încearcă un retour en arrière imposibil şi oricum, definitiv artificial. Nu se doreşte nici căutarea şi explicitarea cauzelor nostalgiei. Din contră, se construieşte pas cu pas prin gesturi, fapte, obiecte pe care le credeam uitate, o lume condamnată definitiv, integrându-se la cursul neîntrerupt al timpului diferite instantanee suvenir ale perioadei de agonie a comunismului românesc, ce altfel ar fi rămas simple frânturi de memorie fugitivă.

Mai ştiţi voi tineri cititori ai acestor rânduri, ce însemna să nu ai matricola cusută regulamentar pe umăr / piept, aşa cum o poartă toate personajele din film? Voi, adolescente care vă expuneţi nonşalant nombrilul şi pântecul tânăr privirilor, ştiţi ce este acela un sarafan, asemănător mai degrabă cu un veşmânt monahal, ce obligatoriu trebuia să acopere genunchii? Vă închipuiţi ce tragedie, ce dramă familială era să fii retrogradat într-o şcoală profesională, după ce în prealabil făceai parte dintr-un liceu de "elită"? Să nu reuşeşti să-ţi faci "norma" de piese la atelierul practic? In fine, ce însemna să "trăieşti pe o planetă albastră", după versurile atât de cunoscute în epocă, planeta România în care toţi eram condamnaţi să devenim fie ingineri, fie mame eroine? Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii versus Liceenii...

Cătălin Mitulescu (aproape) reuşeşte un pariu imposibil cu spectatorul: îl angajează în trecut de o manieră ambivalentă, paradoxală: pe de o parte redeşteaptă demonii unui trecut detestabil, iar pe de alta, ştie că spectatorul nostalgic posedă capacitatea de a se ataşa de obiecte, dar ca obiect pierdut, noţiune apropiată de limbajul psihanalitic. Obiecte ce pot lua forma discurilor de vinil cu "Semnal M", sticlelor şi borcanelor de iaurt omorâte acum de plasticul contemporan, celebra jucărie din plastic colorat "basculanta", praştia cu gume etc. - reţeta a fost verificată şi în Good Bye Lenin!. De unde şi suspinele şi şoaptele triste ce se auzeau din toate colţurile sălii de cinema Studio, sală îngrijorător de populată la ora 10 dimineaţa ale unei zile de marţi. Ceea ce arată că imaginea de cinema nu operează doar ca substitut al realităţii, ci şi ca principiu de plăcere nostalgică.

Memoria este un fenomen generaţional. În sala de cinema, în spatele celui ce scrie aceste rânduri, era aşezat un grup de tineri de vârsta eroilor din film, fără nici o îndoială fugiţi de la ore. În faţă, un grup de pensionari serioşi, domnii având costum şi cravate demodat-optzeciste, doamnele rochii corecte, dar uzate de atâta purtat. Din comentariile pe care fără voia mea le auzeam, mi-am dat seama că tinerii nu putea efectiv înţelege anumite scene din filme, cum ar încercarea eşuată de sinucidere a micului Lalaliu din cauza lipsei curentului electric. Bătrânii erau convinşi la rândul lor că fluierele fabricate de Jean Constantin vor fi folosite pentru al fluiera pe Ceauşescu la final. Oftau profund când vedeau coada de la butelii. Lista este lungă, filmul lui Mitulescu constituindu-se astfel într-o întâlnire a memoriilor spectatorilor de vârste diferite, o prefigurare a ceea ce va fi "memoria comunismului" peste numai o generaţie: un amestec de memorie dură, gen muzeul închisorii de la Sighet, cu filme ca acesta ce vor fi descărcate free de pe internet de puştani imberbi ce vor dori să ştie ce a trăit bunicul.

Raportul românilor cu trecutul recent au intrat într-o nouă etapă, ele nemaifiind subordonate unor realităţi economice, sociale şi politice. Fiecare îşi aminteşte cum doreşte aceea perioadă - iar filmul lui Cătălin Mitulescu este o probă în acest sens. Un film greu de "povestit", la urma urmei, un film unde graniţa dintre tristeţe şi nostalgie este foarte fină. La final, te simţi tulburat şi aproape nu ştii de ce. Lipsa motivului nu implică însă şi lipsa cauzei.

(Mirel Bănică)




"Sunt aproape 17 ani de la moartea lui Ceauşescu, dar încă purtam în noi amintirea şi moştenirea acelei perioade.

Tratând evenimentele care trec prin faţa ochilor unei fete de 17 ani şi ai fratelui său de 7 ani, Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii reflectă amestecul de tristeţe şi bucurie, de realitate şi vis pe care le asociez acelei epoci.

Acest film este o tragi-comedie cu nuanţe de absurd şi sublim. El încearcă să transmită emoţia acelor vremuri şi să redea spectatorilor din întreaga lume o imagine a ceea ce poartă cu ei miile de emigranţi tineri români, în încercarea lor de a-şi găsi un rost departe de ţară.

Filmul vorbeşte despre cei care au avut curajul să se opună dictaturii, fiecare în felul lui, dar şi despre cei care, la fel ca părinţii noştri, din teama că poate copiii lor ar putea păţi ceva, au tăcut şi au îndurat.

Filmul se bazează pe amintirile mele, pe nostalgia mea. Pe credinţa mea în această lume. Am făcut acest film pentru că mi-era dor de grădiniţă, de liceu, de România."

(Cătălin Mitulescu)




Sageata Cronici ale acestui film puteţi citi în Agenda culturală LiterNet.

Sageata Mai multe detalii puteţi găsi pe situl oficial al filmului.

Sageata Un trailer al acestui film puteţi urmări aici.




0 comentarii

Click pentru a mări coperta


ALTE CĂRŢI

Sageata Andreea Vălean: Eu când vreau să fluier, fluier


Alte resurse

Citiţi cronici ale acestui film în Agenda LiterNet.


CATALOG

Sageata Cărţi pentru copii
Sageata Eseu
Sageata Fotografie & Arte plastice
Sageata Jurnalistică
Sageata Palimpsest
Sageata Poezie
Sageata Proză scurtă
Sageata Roman
Sageata Scenarii
Sageata Screensaver
Sageata Teatru


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer