Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Editura LiterNet  Sageata  Teatru

Versiunea în limba românăEnglish versionVersion françaiseČeský

Igor Bauersima: norway.today

ISBN: 973-8475-00-7
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Eseu despre iulie şi august
Voicu Dragomir
Descarcă în format pdfAlte formateDescarcă în format HTML arhivat zipDescarcă în format Microsoft ReaderCiteşte în format HTML
Textul

Dacă mi s-ar cere să povestesc în două vorbe acţiunea piesei, probabil aş începe astfel: "Doi tineri îşi propun să se sinucidă împreună, undeva, în munţii Norvegiei". Dar mi-aş da seama că am greşit. În orice scriitură profundă, ajungerea la mesajul esenţial presupune aruncarea mai multor măşti. Iar pretextul sinuciderii este una dintre ele. Pentru că nu există texte despre moarte. Există doar texte despre spaimă, resemnare, joc cu destinul, cădere şi ridicare, acceptare şi revoltă, teroare şi extaz, dar nu despre moarte. Pentru că nu ştim nimic despre moarte, dar ne proiectăm spaimele şi speranţele asupra ei, astfel încât moartea devine ca o oglindă distorsionată a propriilor noastre vieţi.

Este ceva miraculos aici: fiecare clişeu modern despre suicid este desfăcut ca o păpuşă uzată, i se scot măruntaiele şi este aruncat deoparte. Într-un început de secol sfâşiat între individualism şi depersonalizare, depresia este un fenomen eminamente personal, iar Internetul este demonul somnoros al uniformizării spirituale. August o întreabă pe Julie dacă este depresivă, iar ea îi răspunde: "Sunt normală. Sunt fericită". "Depresia nu este veselă, îţi anihilează voinţa", continuă fata. "Sinucigaşii fără voinţă sunt nişte cârpe" - dar oare acest enunţ, aparent atât de clar, vorbeşte oare despre sinucidere sau despre voinţă? Există aici o filosofie de o mare subtilitate: Dostoievski îşi pune unul dintre personajele din Demonii să se sinucidă pentru a făptui un act suprem de voinţă. Şi totuşi, pentru Julie aceasta este doar o premiză, nu o concluzie. Este mai bine să fii vesel, căci astfel nu îţi pierzi luciditatea, poţi primi viaţa şi moartea fără filtre sentimentale sau nevrotice.

Piesa începe parcă mitic, "undeva, cândva", într-o cameră de chat. Pe Internet, personalitatea umană se diluează, se preschimbă, se ascunde în spatele anonimatului, din monştri apar îngeri şi invers. Ieşirea lui August şi a Iuliei din această capcană tehnologică este un prim act de curaj. Foarte puţini tineri îşi îngăduie vederea partenerului de chat, întâlnirea lui în carne şi oase, atingerea şi iubirea, conversaţia şi cearta, toate aceste bucăţi de umanitate care fac viaţa, viaţă.

Normalitatea - o chestiune de statistică. Normalitatea lucrează împotriva noastră, statistica este acea armă de distrugere în masă a sufletelor, inventată tot de oameni. Unul dintre paradoxurile cele mai fecunde în literatură este cel al ieşirii-intrării din/în normalitate. Actul de suicid este fundamental o sfidare a normalităţii, atât statistic, cât şi ontologic. Şi, cel mai mult, celor doi protagonişti le este frică de moarte, de abis, de căderea ce va dura 10 secunde nesfârşite, de plictiseală, de gândurile absurde pe care le vor avea în acele momente când ar trebui să îşi savureze pentru ultima oară libertatea. O frică paralizantă, normală statistic. Acesta este marele paradox, însă unul care ne face oameni.

"Sinuciderea în doi" - o dragoste se consumă inevitabil în doi, însă o moarte în doi este dincolo de fire, este o încercare de depăşire a limitelor, este acel lucru pe care Liiceanu îl numeşte "tragic". Dar tot Liiceanu spune că tragicul este apanajul fiinţei umane: iar a împărtăşi cu un om cele trei momente esenţiale ale vieţii: căsătoria, naşterea şi moartea este una dintre cele mai profunde dorinţe ale omului, de la începuturile lumii până astăzi.

Dorinţa de a trăi/ dorinţa de a muri. Este deja în accepţiunea banală că sinuciderea este un efect nu al lipsei de dorinţă de a trăi, ci al tânjirii după tăcerea finală. Fără dubiu, în momentul ultim, Julie şi August îşi doreau să trăiască împreună mai mult decât şi-au dorit să trăiască vreodată până atunci. Cu toate acestea, experienţa lor din ultimele ore a fost o experienţă-limită, iubirea lor a fost mijlocită de spectrul morţii apropiate, descoperirile în planul personal s-au făcut sub cataliza unui spaime dincolo de umanitate, a spaimei de neant, reprezentat sugestiv de acea prăpastie fără fund, de apa îngheţată, de sfârşit de lume. Şi poate din acest motiv, nu există alte finaluri valide ale acestei dileme. Călătoria în Norvegia a fost un târg cu destinul, cum obişnuim să facem în fiecare zi. Iar în schimbul promisiunii de a se sinucide, destinul le-a oferit câteva ore de fericire pură şi de singularitate: noaptea de dragoste pe fundalul aurorei boreale, puterea de a se dărui total unul celuilalt. Şi în acest pariu la limita firii, a continua să trăieşti ar fi o înşelăciune, o sfidare, ar fi o cădere sau o recădere în platitudinea cotidianului, cu atât mai dureroasă cu cât ar veni după câteva clipe unice de împlinire.

Hermann Hesse observa că viaţa şi moartea sunt atât de apropiate una de alta în momentele de extaz încât aproape se confundă. "Mâine o să murim. Sunt aşa de fericită", spune Julie după noaptea lor de dragoste. Aici, ca şi la romantici, contrariile nu sunt succesive, ci concomitente. Ele sunt în acelaşi timp o figură stilistică, dar şi, mai important, un mod de a fiinţa. O întreagă cultură a omenescului se fondează pe acest mod de a trata existenţa reciprocă a contrariilor. Cu cât un sentiment, ca dragostea sau ca extazul, se subliniază, cu atât se accentuează contrariul său, stingerea, frica de neant. Şi pentru ca una dintre aceste simţiri să poată fi trăită la maxim, trebuie împărtăşit şi contrariul său. În fiecare strop de viaţă se găseşte şi un sâmbure de pieire, şi poate atunci când viaţa ajunge la o culme a împlinirii, neantul îşi cere drepturile sale.

Am spus că "norway.today" nu este un text despre moarte. Şi aceasta pentru că omenescul din noi, tema acestei piese, este valid doar în timpul cât vieţuim. Şi am vrut să aduc un ultim argument al persistenţei acestui omenesc, pe care tindem să îl ascundem sub atâtea artificii. Noaptea de dragoste a celor doi poate fi o simplă fantezie sau chiar o realitate; nici nu contează, atâta timp cât fiecare cuvânt vorbeşte despre unul dintre cele mai autentice semne de afecţiune: atingerea fizică nemijlocită, atingerea care merge dincolo de percepţiile epidermice spre o poezie a comuniunii în absolut. Sărutul şi atingerea, râsul şi teatrul ne fac cu adevărat oameni, pentru că toate fac parte din misterul lucrurilor nelămurite pe deplin.



Spectacolul

Orice operă dramaturgică ar trebui să conţină acel sâmbure de teatralitate, ca o virtualitate artistică în afara graniţelor cuvântului. Nu ştiu în ce stă viabilitatea unui text, viabilitatea sa spectacologică. Poate că în sinceritate, în puterea de a ajunge nestingherit la un suflet, atunci când este spus pe scenă. Frumuseţea unui spectacol stă în acea simplitate savantă, în sinteza ce rezultă după decantări succesive de impurităţi, după eliminarea ne-necesarului şi păstrarea esenţei, exprimată într-o formă aproape de perfecţiune. Este acea piesă la sfârşitul căreia spectatorul va rosti despre "norway.today" cuvintele: prietenie, dragoste, miracol, filosofie, tinereţe, maturizare, destin, toate acestea reflectându-se în premiera Teatrului Odeon.

Un spectacol se împarte între cuvânt, trăire, spaţiu şi timp. Despre cuvânt am vorbit mai sus; trăirea se găseşte în cuvântul rostit de fiinţa vie care se sfâşie în faţa spectatorului. De aceea, mai ales pentru această piesă, orice notă de fals poate fi fatală. Sfâşierea este în acelaşi timp în faţa noastră, dar şi eternizată, prin acea cameră video. Teatrul fără machiaje şi filtre cere mult curaj. Trebuie să fii curajos să stai în mijlocul spectatorilor să îţi povesteşti ultima şi cea mai frumoasă noapte de dragoste, trebuie să fii curajos să arăţi o nepăsare sublimă pentru a ascunde o frică metafizică, trebuie să fii curajos să trăieşti o dramă a vârstei tale, o dramă cu ai cărei protagonişti se poate identifica orice tânăr. Şi atunci se poate naşte cea mai frumoasă scenă de dragoste, ca cea interpretată de Paula Simion şi Gabriel Pintilei în montarea Teatrului Odeon.

O scenografie nu face un spectacol, dar un spectacol nu poate trăi fără magia spaţiului construit ad-hoc. De aceea, un decor simplu, în care corpul uman să fie pus în evidenţă, un context expresiv, dar nu acaparator, este poate cel mai potrivit lucru pentru o piesă de idei şi sentimente.

În ultimul rând, viaţa noastră de spectatori ai acestui spectacol s-a sfârşit după o oră şi jumătate. Pentru a "remedia" aceasta, dramaturgul, un vizionar, propune un teatru-film. Adică un teatru în care funcţia momentului iluzoriu este accentuată prin acea cameră de luat vederi care se mişcă pe scenă, care prinde viaţă şi care cameră este aruncată în prăpastie în final. Şi aceasta pentru că viaţa este atât de preţioasă, pentru că momentul cel atât de efemer este inimitabil şi de nerecuperat, pentru că în viaţă şi în teatru se trăieşte numai clipa. Deci, teatrul-film este un teatru subliniat.

De curând, am încercat să conving un grup de prieteni că tot ce intră prin obiectivul camerei de filmat se transformă din realitate în ficţiune, fără a deveni neapărat artă. Aflându-ne pe o scenă de teatru, fireşte că nu mai poate fi vorba despre realitatea cotidiană, curentă. Cu toate acestea, mă întreb despre ce tip de real putem vorbi în teatru-film. S-ar putea să fie vorba despre o eclipsare a ficţiunii scenice de către cea filmografică, dar aceasta ar sărăci fenomenul. Aş fi înclinat să cred că se poate vorbi despre o multiplicare a ficţiunilor scenice, despre o intersecţie de funcţii, despre un schimb de roluri, despre alternarea momentelor de sugestie între scenă şi ecran. Mă întrebam ce urmăresc: protagonistul care vorbeşte şi îl văd din profil sau imaginea sa mult mărită pe ecranul din planul III, şi am sesizat că nu are importanţă, pentru că cele două mijloace de expresie nu se află în concurenţă, ci într-o armonie, din care eu, spectatorul, sunt cel mai câştigat.

Cum un eseu este prin definiţie o concluzie, m-aş opri aici. Dar aş spune ca August: eu am furat ceea am scris de la cineva, de la autor, probabil, care şi el a furat de la altcineva, şi tot aşa, mergând spre începuturi.


Carte editată în colaborare cu Institutul Goethe.




0 comentarii

Click pentru a mări coperta


ALTE CRONICI ALE ACESTEI CĂRŢI

Sageata Cărţi editate în colaborare cu Institutul Goethe, Marina Neacşu
Sageata Teatru şi Internet, Victor Scoradeţ


CATALOG

Sageata Cărţi pentru copii
Sageata Eseu
Sageata Fotografie & Arte plastice
Sageata Jurnalistică
Sageata Palimpsest
Sageata Poezie
Sageata Proză scurtă
Sageata Roman
Sageata Scenarii
Sageata Screensaver
Sageata Teatru


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer