Actorul în dificultate
Anca Constantin
Există versuri pe care le poţi rosti şi versuri care te spun ele pe tine, te fac să vorbeşti ca şi cum ai vorbi despre tine.Versurile Smarandei Vornicu se spuneau cu glasul meu... Uneori eram aproape bucuroasă că ele se rosteau în faţa unui microfon de radio, fiindcă mă simţeam (ciudat!!!) mai bine ştiind că nimeni nu poate să mă vadă. De ce? Fiindcă aveam strania impresie că vorbesc despre mine, despre cele mai intime gânduri ale mele, despre mine-femeia îndrăgostită, femeia părăsită, femeia neînţeleasă, speriată sau despre mine-femeia hotărâtă să găsească un drum printre nenumărate semne de întrebare, femeia care pleacă mereu mai departe către un vis în care crede, care se luptă cu anomaliile sociale, care nu-şi pierde curajul şi adună, ca într-o colecţie personală, sentimente şi amintiri, imagini şi speranţe din care se hrăneşte atunci când nimic nu pare să mai conteze.
Poezia adevărată este, mi-am spus atunci, aceea care te face să te simţi, citind-o sau rostind-o, descoperit, singur în faţa mulţimii, fără gardă şi fără mască, deşi nu tu eşti poetul ci doar interfaţa lui cu publicul şi, până la urmă, acela care îl joacă pe poet. Când poetul e adevărat, am descoperit atunci, el îl "joacă" pe actor şi nu invers.
E cumplit de greu să faci confidenţe mulţimii. Îţi trebuie curaj şi ceva care să te apere. Pe mine, mă apără semnătura poetei. Pe ea, frumuseţea expresiei care transformă confidenţa în artă, adevărurile personale, în adevăruri comune. Ele ne fac să ne credem unii pe ceilalţi, să descoperim că nu suntem singuri şi... să-l ascultăm pe actor, "jucat pe peniţă" de poet.
Poezia este o mărturisire a sufletului, iar atunci când te hotărăşti să o faci, dacă Dumnezeu ţi-a dat har, îngerii coboară pe Pământ. Poate şi de aceea, Smaranda Vornicu şi-a intitulat volumul de debut, Se plâng de mine îngerii.
