Adeb, viaţă şi moarte
Elena Androni
Cartea Veronicăi Niculescu este un reportaj despre viaţă şi moarte scris dintr-o tulburătoare obsesie a singurătăţii... un reporter care încearcă să pătrundă esenţele, să îşi asigure nemurirea prin creaţie.Viaţa este privită ca o piesă de teatru cu actori şi spectatori, ca o sursă nesfârşită de senzaţional, propice pentru un redactor de ziar, care nu trebuie să caute foarte mult un subiect cu care să umple prima pagină a ziarului (Cădere Liberă). Personajele sunt actori în propriile vieţi, în piesa singurătăţii şi a tăcerii, un labirint din care încearcă să se elibereze. Viaţa, în general, şi viaţa de reporter, în special, se reduc la cele patru verbe care strivesc sub greutatea lor o realitate greu de suportat: a privi, a tăcea, a cânta, a pleca. Viaţa este o cădere liberă pe care o poţi atenua doar prin actul creaţiei.
Singurătatea nu-şi găseşte remediul în iubire. Cuplul, chiar dacă există, este format din doi oameni care s-au săturat, s-au înstrăinat complet unul de celălalt (Bărbat cu Labradori), s-au despărţit, unul găsindu-şi alinarea în braţele altcuiva (Pachet Complet), dintr-un soţ posesiv şi gelos şi o soţie care îşi direcţionează iubirea către singurul copil pe care îl are (Cădere Liberă). Teama în faţa morţii este accentuată de moartea vieţii de cuplu, iar iubirii nu i se dă nici o şansă pe tot parcursul cărţii.
Iubirea este superficială, fizică, iubirea se prostituează, iubirea acceptă un tratament “inuman” doar ca un mod de a supravieţui singurătăţii (Doctorul de animale). Singurătatea care se transformă în dorinţă de moarte (Adeb), este ţipătul mut al nevoii de comunicare şi iubire (Bărbat cu Labradori, Doctorul de animale, Cădere liberă, Miss Urâţenia, Pachet Complet).
Moartea poate fi privită ca un prag către o altă lume, chiar şansa Domnului Craioveanu de a-şi ţine promisiunea. De fapt speranţa omului care are nevoie să creadă că nu a ajuns la sfârşit, că viaţa ar putea continua într-un fel sau altul. Moartea poate fi un refugiu, o eliberare în calea singurătăţii, uneori mai apăsătoare în doi.
Este viaţa, până la urmă, o capcană a morţii? (Păsări pe asfalt)
Titlul cărţii imprimă, însă, o notă optimistă pe care cititorul o regăseşte în întregul conţinut. Într-o lume în care singurătatea face casă bună cu ideea obsedantă a morţii, fiinţa umană răpusă şi îngenuncheată găseşte resurse să lupte, să meargă mai departe. Chiar şi pentru un motan (Adeb) merită şi trebuie să trăieşti. Concluzia este clară: dacă ţi se dă, viaţa merită trăită! Exemplul uluitor este dat de Domnul Craioveanu care şi după moarte ar vrea să îşi găsească ceva de făcut şi se asigură, din timp, că îşi va trăi “viaţa de dincolo” în acelaşi ritm cu care şi-a trăit-o, pe a lui, până la venerabila vârstă de 90 de ani.
Fiecare povestire îşi construieşte locul într-un tot unitar, bine structurat, peste care planează ideea singurătăţii, a morţii iminente, a vieţii trăită robotic, artificial. Surprinzător este remediul, care se dovedeşte a fi o altă lume, o lume curată, nevinovată, instinctuală, cea a animalelor care “au o demnitate şi o seninătate naturală, pe care nici cei mai educaţi şi mai cizelaţi dintre oameni nu o pot căpăta”, în contrast cu lumea oamenilor, această lume oferă adăpost şi echilibru şi chiar iubire.
