Elena Spijavca: Munci şi zile în Bărăgan

Click spre Destinaţii Culturale-Memorialul Sighet

15 martie 1951 - Ministerul de Interne al Republicii Populare România, după modelul sovietic, dădea următorul decret, care a însemnat începutul gulagului românesc:

"Ministerul de Interne va putea, pe cale de decizie, să dispună mutarea din centrele aglomerate a oricăror persoane care nu-şi justifică prezenţa în acele centre, precum şi mutarea din orice localitate a celor care, prin manifestările faţă de poporul muncitor, dăunează construirii socialismului în Republica Populară Română. Celor în cauza li se va putea stabili domiciliul obligator în orice localitate".

În noaptea de 18 iunie 1951 a început, la ordinele lui Stalin, cea mai amplă acţiune de deportare din istoria contemporană a României, după cea întreprinsă în ianuarie 1945, împotriva etnicilor germani din România, deveniţi inamici publici după terminarea războiului.

În 1951, peste 45.000 de persoane au fost ridicate din casele lor şi deportate în Bărăgan. Au fost urcaţi cu forţa, în mărfare, români, germani, sârbi, bulgari, refugiaţi din Basarabia şi nordul Bucovinei, aromâni. Sub ameninţarea armei, au făcut o călătorie cu trenul de 15-16 zile fără să ştie unde merg şi ce le rezerva viitorul. Au fost lăsaţi în câmp, între mărăcini, fără apă, fără nimic. Au trebuit să pornească de la zero, să-şi construiască bordeie, să-şi sape fântâni. Nu aveau voie să părăsească perimetrul repartizat.

Satele de deportaţi au fost total izolate, Securitatea lansând zvonul că aici au fost duşi coreeni azilanţi politic, care trebuiau protejaţi. Din 1951 până în 1956 sute de oameni şi-au dat sufletul în satele fără nume din pustietatea Bărăganului. Copii de un an, consideraţi duşmani ai poporului, s-au stins sub ochii părinţilor. Bătrâni muribunzi, scoşi cu tot cu pat din casele în care au trăit o viaţă, şi-au dat sufletul sub soarele arzător din câmpia fără sfârşit a Bărăganului. Oameni, a căror amintire s-a şters, au rămas, pentru posteritate, să zâmbească palid dintr-o fotografie sepia, în faţa unui bordei săpat în pământ.

(Informaţii preluate de la http://www.online.ro/timpolis/1051/)
S-ar fi putut scrie o carte interesantă, de istorie, o carte care să nareze egal acele timpuri: date, locuri, nume proprii sau nume de localităţi, întâmplări, suferinţe, durere şi iar suferinţă. Suferinţa ca destin comun a 12.791 de familii, însumând 40.320 de persoane, din Timiş, Caraş-Severin şi Mehedinţi.

Istoria ar putea alege pe oricare dintre ele, destinul lor, după aceste "Rusalii Negre" - cum au fost numite -, se aseamănă înfricoşător.

Dar cartea pe care o propune LiterNet este de o cu totul altă natură.

Povestea uneia dintre familiile deportate din Banat în Bărăgan, în sinistra noapte a "Rusaliilor Negre", este narată clipă de clipă în aceste pagini. Autoarea lor (născută la 10 mai 1918, în Basarabia, la câteva săptămâni după unirea provinciei cu ţara mamă; decedată la 12 octombrie 1990, la Hamburg, unde emigrase de curând) se numeşte Elena Spijavca. Este o femeie încă tânără, absolventă de gimnaziu, obişnuită să citească şi să asculte muzică, să gospodărească şi să-şi educe copiii." (Romulus Rusan)

Munci şi zile în Bărăgan este jurnalul zilnic al Elenei Spijavca.

Sunt povestite întâmplările zilelor, fără patimă aproape, dar cu o luciditate înspăimântătoare:

"13 martie
Avem un noroi grozav.
Am fost la pădure şi am adus cătină cu spatele pentru a putea coace pâinea. Liusic a adus salariul pe luna februarie, de 170 lei. Ne închipuiam c-o să primim mai mult, dar aşa nu ştiu ce vom face, căci făina de grâu am terminat, nici lemne n-avem, decât cele aduse pe spate, şi nici din celelalte n-avem nimic, ca ulei, fasole, ceapă..."


Am încercat să scriu această prezentare în acelaşi mod în care scrie Elena, dar, în final, îmi este imposibil... pentru că niciodată nu am citit nimic mai simplu, mai prozaic, aparent mai neimportant, mai lipsit de patimă sau trăiri ca această carte, dar care să mă cutremure până la anxietate şi paralizie exact prin ceea ce îi lipseşte, fiecare rând este o negare a vieţii, viaţa obişnuită, cunoscută, pe care fiecare dintre noi ne-o construim şi ne-o asumăm, în speranţa fericirii.

Şi totuşi această carte, înspăimântător de crudă prin dezvăluirea totală, prin onestitatea care taie ca o lamă de cuţit, este tragică, dar nu este o tragedie... Nu este o tragedie, pentru că familia Spijavca supravieţuieşte cu adevărat, nu asistăm la un happy-end, ci este un triumf al unei lumi care a putut să fie dezrădăcinată, umilită, însângerată şi torturată, dar care, prin demnitate şi forţă interioară, prin ancorarea în valori umane, incontestabile, învinge. Preţul nu este viaţa însă, pentru că mulţi au murit, preţul este perenitatea civilizaţiei pe care comunismul a vrut să o distrugă şi care este valorizată prin fiecare cuvânt, scris pe genunchi, la lumina unei lumânări greu economisită, smuls unui abis în care Elena Spijavca şi toţi ai ei nu s-au prăbuşit.

Dovada suntem noi, cei care citim cuvintele ei, în urma lor, la lumină, într-o libertate de care se întâmplă să uităm uneori.

S-ar putea pune întrebarea dacă mai trebuie, acum, să citim textele acestea, din trecut, dacă nu trebuie să uităm, să ne uităm exclusiv în viitor.

Din păcate, însă, nu există garanţii pentru libertate, iar pentru cei care nu sunt interesaţi de trecut povestea familiei Spijavca poate a fi considerată ca un posibil viitor, dacă uităm, chiar de tot, trecutul.

Nume

Email (nu va fi publicat)

Website (optional)

Titlu comentariu

Comentariu

Comentariile cu greşeli de ortografie, cele care nu folosesc un limbaj civilizat şi cele care se referă la altceva decât la articolul comentat vor fi şterse.