Exerciţiu de teorie a poveştii
Iuliana Alexa
Cum s-ar putea oare recenza cărţile pentru copii? Ce pot oare oferi ele pretenţioaselor "metadiscursuri", "paratexte" şi contexte? Poveştile pentru copii sunt absolut necontextuale, fantastice fără a se încadra în vreo teorie de gen, sunt, ca şi desenele copiilor, manifestări pure, afective, împrumutând, parşiv, doar câte o morală mai sobră de dragul educaţiei. Poveştile sunt suprarealiste sau dadaiste, în cel mai bun caz. Adică libere, absurde, aiuritoare. De ce, de exemplu, un măgar are atribute de salvator sau de Superman? Pentru că în minţile colorate ale copiilor nu contează fizicul, ei se pot identifica cu orice şi pot crede cu inocenţă în orice. Măgăruşul acestei poveşti clasice călătoreşte într-o ciupercă pe post de casă zburătoare, parlamentează senin cu o pisică pe mari teme morale, se pasionează de cărţi şi plânge ca să crească iarba. Se întâlneşte (intertextual!) cu Micul Prinţ, cu baronul Münchausen şi cu Mary Poppins. Vrea să se întâlnească cu oamenii, adică cei care au fabricat marea Carte. Oamenii sunt şi prilejul unor dezamăgiri amare, (iar episodul SF cu planetele paralele să aducă oare niţel cu Aitmatov?!) Voiajul lui iniţiatic prilejuieşte reflecţii surprinzătoare: "Lucrurile fără oameni sunt foarte triste." Cred că s-ar putea scrie un întreg eseu doar despre această propoziţie.De ce oare măgăruşii înseamnă neapărat ceva care le-ar spune multe unor copii? Pur şi simplu pentru că au o latură umană destul de pronunţată. De exemplu, măgarii înţelepţi scorniţi de nişte domnişoare au toate calităţile şi profunzimile metafizice ale animalelor cu care se conversa Micul Prinţ. Măgăruşul Noruleţ e un fel de Alice zoologică în Ţara Minunilor Omeneşti, pentru o categorie de vârstă care nu are noţiunile abstracte definite, dar ştie să folosească computerul. Nu o poveste pentru oameni mari, n-o citiţi, voi cei care ştiţi teoria literaturii.
