Noapte la bloc
Victor Scoradeț
Un bloc de locuinţe, şi încă unul cu mai mult de şapte etaje, nu pare nicidecum scena ideală pentru o "noapte arabă". Mai cu seamă când blocul se află într-o ţară – Germania - pe care, ce-i drept, o invidiem pentru bunăstarea ei, dar pe ai cărei locuitori ne-am obişnuit să-i considerăm lipsiţi de imaginaţie, incapabili să viseze. Clişeele noastre ne obligă să asociem visul, fantasticul, cu locuri de vis, cu locuri fantastice. Şi nici nu mai băgăm de seamă cât ar fi de redundant să visezi într-un loc de vis...Dar poate că nicăieri nevoia de imaginar, de evadare din real nu e mai puternică decât într-un bloc. În fond, pentru locatarii lui, visul e unica modalitate de evadare din spaţiile înguste, din aglomeraţia compartimentată a unei astfel de clădiri. Şi nicăieri nu mai există o atât de densă concentrare de energii şi aspiraţii diverse, şi încă dispuse pe verticală, aşadar, deja direcţionate în sus. Iar atunci când, într-un astfel de spaţiu, mai şi locuiesc oameni veniţi din ţări diferite, de pe continente diferite, e aproape imposibil să nu vină şi momentul în care realitatea clachează, lăsând oniricul să se insinueze treptat, să-şi impună propriile-i legi, aproape fără ca noi să băgăm de seamă când s-a produs răsturnarea de perspectivă: iluzia, în această piesă, e pusă în scenă cu o tehnică impecabilă, comparabilă doar cu aceea din gravurile lui Escher. Prinşi de suspansul fără cusur al construcţiei, prinşi în plasa dialogurilor, când interioare, când normale, parcurgem pe nerăsuflate textul iar finalul ne surprinde îndrăgostiţi până peste cap de personaje. De toate la un loc şi de fiecare în parte.
E adevărat că, în tinereţe, autorul cu nume făcut parcă pentru a ne da nouă bătăi de cap, Roland Schimmelpfennig (născut în 1967 la Göttingen) a trăit pentru o scurtă perioadă în Istanbul, ca scriitor şi jurnalist. Poate că acel contact cu o lume în care logica realului, aşa cum e ea cunoscută în Occident, pare a nu mai funcţiona, să-l fi contaminat de un mod de a vedea lumea în care interiorul şi exteriorul par a se găsi în egală măsură la vedere, în care imaginarul şi realul nu sunt neapărat două planuri opuse, ci doar două dimensiuni la fel de accesibile – cel puţin în anumite condiţii.
De teatru, Schimmelpfennig s-a apropiat abia în 1990, când a început să studieze regia. Piese de teatru scrie de pe la jumătatea anilor nouăzeci. Iar începând cu ediţia din 2000, o dată cu montarea uneia dintre piesele sale (Vor langer Zeit im Mai – Cu multă vreme în urmă, în mai), este selecţionat an de an la acel veritabil turneu final al dramaturgilor de expresie germană care e festivalul Stücke (piese) de la Mülheim an der Ruhr. E un festival la care sunt selecţionate maximum opt dintr-o producţie anuală de peste o sută de spectacole cu piese noi, scrise de autori din Germania, Austria şi cantoanele germanofone ale Elveţiei. În 2001, Schimmelpfennig a fost prezent cu Noapte arabă, în 2002, cu Push up 1-3 iar în 2003, cu Vorher/Nachher (Înainte/După). În cei douăzeci şi opt de ani de la înfiinţarea acestui puternic festival, nu a mai existat nici un alt dramaturg care să fi fost prezent în concurs patru ani la rând. Probabil că secretul succesului lui Roland Schimmelpfennig dar, mai ales, explicaţia farmecului atât de special al textelor sale stă în teatralitatea proporţiei dintre luciditate şi imaginaţie, dintre tehnică dramatică şi poezie, ce caracterizează scrisul său pentru scenă.
