Laurențiu Ulici
O surpriză - plăcută! - este debutul epic al tînărului (încă) maramureşan Cornel Ivanciuc cu patru povestiri strînse sub titlul Cartea cuceririlor. Dar, după opinia mea nu prin ceea ce critica de întîmpinare a şi semnalat deja: farmecul spectaculos al lexicului, ci prin chiar modul de construcţie narativă, acelaşi din fiecare patru texte. E vorba, dacă vreţi, de un "truvai" ce pune imaginaţia epică într-o relaţie de tip alegoric cu biograficul istoric pentru a scoate la suprafaţă semnificaţiile mai greu de dibuit ale unui eveniment istoric sau ale unui şir de evenimente consubstanţiale. (...)Impresia - puternică la sfîrşitul lecturii - de parabolă sarcastică se datorează, în subsidiar, acestei treceri bruşte din planul aparent pur al imaginativului în planul documentarului istoric şi, în principal, legăturii pe care cititorul o face vrînd-nevrînd între cele două planuri. Cel puţin pentru cele două povestiri care deconspiră într-o manieră, cum spuneam, simili-fantastică, miezul unor realităţi istorice româneşti relativ apropiate de timpul cititorului de azi (revoluţia şi mineriada), impresia de parabolă sarcastică e atît de pregnantă încît aproape că şterge orice altă posibilitate de interpretare a textului. Să luăm însă aminte la un lucru: în fiecare din povestirile lui Ivanciuc sarcasmul nu e, în fond, un atribut al parabolei, cu toate că impresia primă după lectură le adună la un loc. E un atribut al adevărului istoric însuşi. Că privirea autorului asupra acestui adevăr este şi ea, la rîndu-i, sarcastică, e adevărat, dar asta cred că ţine de strategia narativă, este, aşadar, un sarcasm metodic al privirii auctoriale menit să sublinieze marele sarcasm al adevărului care livrează derizoriului aureola - de flori sau de spini - a unui eveniment sau a altuia. (...) În ceea ce priveşte înfăţişarea stilistică a povestirilor e de observat că autorul pendulează între scriitura barocă, plină de metafore, cu lexic variat, uneori regional, într-o sintaxă cînd a oralităţii, cînd a discursului anacolutic, şi scriitura publicistică, directă şi austeră. (...) Dacă e să-i reproşez ceva lui Cornel Ivanciuc la debutul său remarcabil e tocmai acest balans stilistic care ar putea avea o anume savoare pe spaţii întinse, de pildă într-un roman, mai puţin însă în proza scurtă. De altfel, felul de a gîndi epic al prozatorului îmi pare mai potrivit pentru roman, adică pentru o construcţie epică arborescentă ce lasă loc jocului de nuanţe şi "pohtei" de comunicare între imaginar şi real, atît de evidente în paginile din Cartea cuceririlor.
(Cronică preluată din Curentul, 1999)
