Magyarosaurus Dacus

"Paleontologul orădean" este greșeala mea favorită apărută într-una din cronicile spectacolului Magyarosaurus Dacus al Gianinei Cărbunariu, la Teatrul Szigligeti din Oradea, avându-l în centru pe Franz Nopcsa, om de știință născut și crescut, de fapt, nu la Oradea, cu care n-avea nici o treabă, ci în județul Hunedoara. Îmi este deosebit de dragă deoarece confirmă efortul echipei de a face un spectacol ancorat în cultura și spiritul orașului care a știut să găzduiască acest proiect.

"Acum suntem abia la 1899", ripostează personajul Nopcsa când dinozaurii îi reproșează soarta lor de după descoperire, inclusiv Jurassic Park. În acest moment, actorul Dávid Scurtu își ridică brațul și ne conduce privirea spre portalul în stil Secession al scenei, sus, unde apare anul construcției clădirii Fellner und Helmer: 1899-1900. Gestul e ca un salt între dimensiuni ("În ce secol suntem?" întreabă retoric un alt cronicar al spectacolului), leagă timpuri și culturi. Realitatea povestită pe scenă "se revarsă în contemporaneitate" (cum spune o cronică), în realitatea celor care ne uităm la acest spectacol, convinși că am depășit de mult acel fin de siècle. Convinși că suntem mai deștepți, mai civilizați, mai înțelepți, în bloc superiori acelei lumi. Doar că atunci când autoarea și echipa spectacolului ne-am scufundat în arhive și am citit sute de pagini de jurnal, scrisori, articole și studii despre Nopcsa și familia lui, am întâlnit povești nu foarte diferite de cele pe care le trăim azi. Poate n-a existat încă expresia homofobie, dar atracția lui Nopcsa pentru bărbați tot tabu era (prezumția legăturii homoerotice cu secretarul său, Baiazid Elmas Doda nu apare decât într-un singur necrolog, publicat la Viena; ziarele maghiare tac despre ce era, de altfel, evident). Poate că atacurile asupra jurnaliștilor nu se făceau cu explozibil pus în mașină, ci cu pietre puse în buzunarele omului aruncat în râu, dar tot asasinat era. Poate nu se numea alt-right terrorism, ci teroare albă. Poate că nu se cuvenea să vorbești despre ambiții colonizatoare (politică vehement negată de Monarhia Austro-Ungară), dar faptul că Nopcsa strângea informații strategice în Balcani pentru Viena și a vrut să devină rege al Albaniei, cam epuizează termenul. Poate încă nu exista #metoo, ci i se zicea scandal la operă, dar era tot abuz de putere asupra artistelor. Pe bună dreptate a comentat actorul Lóránt Csatlós, om de bază al distribuției, pe timpul perioadei de documentare: "Ce bine că azi nu mai e ca în acele vremuri...".

În acest fel, Magyarosaurus Dacus^[i] este și nu este foarte orădean. Revizitează la belle époque al cărei minunat patrimoniu arhitectural definește și azi inima orașului, la fel cum revizitează și probleme - precum antisemitismul - care au condus la cele mai mari atrocități ale secolului 20, eradicând 20 de mii de oameni, evrei, din acest oraș care se credea "Micul Paris", "orașul de mâine"^[ii]. "Te uiți la fețele celor din jurul tău, spectatori de ai locului, și realizezi că ți s-a dat șansa să participi într-o experiență colectivă unică" - spune un cronicar al premierei, venit de la Budapesta. Atunci însă, când ai ca protagonist "un fel de Kafka combinat cu Indiana Jones"^[iii], un altul sauropod cu criză de identitate, alții actori care contestă rolul care le-a fost distribuit ("metareferențialitate"), atunci nu mai contează în ce parte a lumii ne uităm la spectacol, iar tema istorică devine - expresia aparține tot unui critic - o prismă pentru spectatorul de oriunde, îndreptată spre prezent. Așadar, Magyarosaurus Dacus se oferă ușor montărilor viitoare.

Piesa accesează un imens material de arhivă, dar fără să devină biografie, lucru notat iarăși de mai mulți autori. Ca de multe ori în spectacolele ei, Gianina Cărbunariu își prezintă tema aleasă (în acest caz: personajul istoric) atât de fragmentat, spart parcă în cioburi, întrucât spectatorul realizează foarte rapid că nu poate spera la o imagine netedă de ansamblu, dar că probabil nici nu și-o mai dorește pentru că cea caleidoscopică e mult mai captivantă, mai bogată și mai provocatoare de gânduri. Multiplele perspective se datorează nu doar personalității lui Nopcsa, queer în toate sensurile cuvântului, sfâșiat de probleme psihice și de traumele istoriei, ci și diversității echipei spectacolului, diferitele priviri pe care le-am avut asupra lui Nopcsa. (De ați fi auzit conflictele interetnice de la 3 dimineața în bucătăria locuinței de serviciu!) Întâlnirea între regizoarea Gianina Cărbunariu cu trupa Szigligeti a fost prima, deși în calitate de autoare era deja prezentă în repertoriul acestui teatru, iar volumul ei Hétköznapi emberek (Oameni obișnuiți), cu traduceri de Éva Patkó și Réka Csűrös, apărut la UArtPress în 2020, a fost lansat chiar în Teatrul Szigligeti, înainte de premiera spectacolului Tigrul, regizat de Tünde Tóth. Meritul autoarei că a știut să combine toate părerile și contrapărerile în același text, fără să explodeze scena. "Nopcsa devine metafora heterogenității noastre central-est-europene, plină de contradicții și de lupte."

De la premiera de pe 3 februarie 2023 și până la sfârșitul stagiunii, despre Magyarosaurus Dacus au apărut treisprezece reflecții critice, două dintre ele chiar pe LiterNet (aici). Un număr deosebit de mare pentru un teatru atât de... mic? Îndepărtat? Nici una, nici alta nu aș putea spune. Pentru că totuși vorbim de o instituție cu un trecut de 120 de ani, aflat la doar 250 de kilometri de Budapesta, 160 de Cluj-Napoca. Atenția, timpul și bugetul cronicarilor însă au limitele lor umane. Ori ca artist, atenția acordată muncii tale e your love language. E o plăcere absolută să le citesc.


Despre baronul Francz Nopcsa (mai complet, Franz Nopcsa von Felső-Szilvás; mai intelectual, Franciscus Ladislaus Nopcsa) o să aflați din e-cartea care urmează. Idem, despre Magyarosaurus Dacus. De la ei, de la personajul istoric Francz Nopcsa și de la dinozaurul sauropod pitic ale cărui oase au fost descoperite, acum mai bine de un secol, de baron (de fapt, de sora lui, Ilona) în zona Hațegului, a pornit Gianina Cărbunariu în scrierea Magyarosaurus Dacus, piesă de teatru înscenată în premieră absolută chiar de autoare, în februarie 2023, la Teatrul Szigligeti din Oradea. Dar biografia, fie ea și ultra-spectaculoasă (atât după canoanele Belle Époque, cât și după cele curente) a fondatorului paleobiologiei și albanologiei, precum și destinul celor mai mici dintre dinozaurii continentului sunt doar o parte din ce vasăzică cel mai proaspăt text al uneia dintre cele mai importante dramaturge & regizoare de teatru din România secolului 21.

Magyarosaurus Dacus e, pe lângă cele descrise mai sus, o frescă socială, un manual de istorie, o antologie de moravuri, o trecere în revistă a mentalităților, stereotipurilor și prejudecăților. A celor de la îmbinarea secolelor 19 și 20, a celor din timpul și de după primul război mondial, a celor din anii amurgului Imperiilor (Austro-Ungar, Otoman) și consolidării statelor națiuni. Suntem aici români, maghiari, albanezi, romi, austrieci, sârbi, croați, englezi. Suntem aici creștini, musulmani, evrei. Suntem aici vițe (aproape) regale, nobili, burghezi, țărani. Suntem aici universitari, cercetători, soldați, aventurieri, haiduci. Suntem aici bărbați și femei de diferite orientări sexuale. Suntem aici patroni, angajați, oameni aflați la putere, oameni aflați la cheremul puterii, exploatatori, exploatați, colonizatori, colonizați, eliberatori, eliberați, asupritori, asupriți. Și așa mai departe.

Magyarosaurus Dacus e, în același timp, o demonstrație de forță artistică, un foc de artificii literare. Mă feresc să spun dramaturgice pentru că, deși scris pentru a fi jucat ca un spectacol de teatru (ba chiar cu indicații precise pentru montarea sa în limba maghiară, la Teatrul Szigligeti, cu mici și delicioase fragmente în română, germană, engleză ori franceză), textul Gianinei Cărbunariu poate fi oricând adaptat într-un scenariu cinematografic (pe care mi-l imaginez regizat cu imaginația și cutezanța multi-disciplinară a unui, de pildă, Radu Jude, ce l-ar putea construi și pe bază de oarece animație, imagini de arhivă și intertitluri). Viteza cu care piesa trece de la emoționante destăinuiri personale la hilare scene de grup, de la momente de teatru psihologic la pirandelliene pășiri ale personajelor (a se citi / imagina, actorilor) în afara personajelor, de la scene bazate pe documente de epocă (citate ca atare) la momente ficționalizate pe bază de bârfe colportate de gazetele vremii ori de gura lumii, de la imposibile întâlniri de personaje trăitoare în epoci și evuri distincte la halucinante multiplicări în 5-6 personaje (a se citi / imagina, actori) ale personajului principal e cu totul ieșită din comun.

Dinamica textului e atât de provocatoare, încât cititoarea / cititorul e vizitat(ă) adesea de pofta de a-l pune ea / el însăși / însuși în scenă / pe ecran / etc., pentru a-l vedea cu proprii ochi întrupându-se spre folosul, bucuria și hohotul cât mai multora. Pentru că, dincolo de tot și toate, Magyarosaurus Dacus e îmbibat de un umor în a cărui calitate XO pare că s-au distilat întreg talentul și experiența Gianinei Cărbunariu. Ironie, satiră, comic de situație, cabaret, stand-up, toate sunt de găsit și de savurat. Râdem (ca să nu plângem, dar și ca să nu tăcem, sperând să schimbăm) de abuzuri de putere, de prejudecată, de misoginie, de antisemitism, de homofobie, de complexe de superioritate, de fițe și figuri (de artiste și artiști, de dinozauri, etc.), de naționalisme, de colonialisme, de capitalisme, de câte și mai câte.

Un singur regret ne-ar putea stârni paginile pixelate care urmează: nu sunt capabile să reproducă muzica invocată la răstimpuri. Pentru materializarea (sâc!) ei, e nevoie să apelăm la imaginație. Ori să dăm o fugă până la Oradea, sau să așteptăm viitoarele puneri în scene, sau să ținem pumnii să-i dea cineva link-ul lui Jude.