O carte esenţială despre Liviu Ciulei
Anca Hațiegan
O spun din capul locului: cartea lui Eugen Gyemant despre universul regizoral al lui Liviu Ciulei mi se pare cea mai bună şi mai importantă lucrare de exegeză teatrală dedicată marelui artist apărută până la această oră în România. De fapt, după ştiinţa mea şi spre ruşinea noastră, e chiar unica de această factură din peisajul teatrologic autohton - care să urmărească, în mod sistematic, recurenţa anumitor motive şi teme în opera regizorului, altfel spus obsesiile sale artistice, precum şi mijloacele sale predilecte de punere în scenă. Căci Furtuna. Testamentul lui Shakespeare, din 1985, a lui Gheorghe Ghiţulescu e, în principal, un jurnal de repetiţii, pigmentat cu ample consideraţii despre viaţa şi creaţia lui Shakespeare. Iar Liviu Ciulei - regizor pe patru continente a Ilenei Berlogea, din 1998, e, în mare măsură, o antologie teatrologică, altfel spus o culegere de cronici teatrale, la fel ca şi monumentala Liviu Ciulei. Acasă şi-n lume, realizată de Florica Ichim şi Anca Mocanu în 2016 (care mai cuprinde şi scrierile de specialitate ale regizorului sau interviurile acordate de el de-a lungul timpului). Doar albumul Cu gândiri şi cu imagini/ With Thoughts and Images (2009), realizat chiar de către Ciulei, împreună cu Mihail Lupu, mai pune în evidenţă coordonatele majore în jurul cărora se articulează universul regizorului, dar autorii se axează în special pe soluţiile scenografice găsite de artist pentru diverse spectacole realizate de el în ţară şi străinătate. Prin urmare, Eugen Gyemant face operă de pionierat în cartea lui; şi - deşi el însuşi regizor la bază (şi încă unul de succes!) - o face la un nivel rareori atins de teatrologia românească.Iniţial o teză de doctorat, Universul regizoral: Liviu Ciulei a fost publicată prima oară la Editura Universităţii "Lucian Blaga" din Sibiu, în 2017. A fost scoasă într-un tiraj foarte mic, ceea ce explică, oarecum, lipsa de ecou a cărţii la momentul apariţiei. În mod normal, acum, când, datorită Editurii LiterNet, aceasta devine accesibilă unui public mult mai larg, lucrurile ar trebui să se schimbe.
Care sunt atuurile cărţii lui Eugen Gyemant? În primul rând, aşa cum am anticipat, privirea "transversală" a autorului, care radiografiază universul teatral al regizorului şi îi evidenţiază osatura, cu subtilele legături subterane dintre spectacole aparent independente unele de altele. (E o privire care, ajutată de experienţa de regizor a autorului, se extinde şi asupra relaţiei dintre creatorul de teatru, text, spectacol şi public, încărcându-se de valenţe metateatrale.) În al doilea rând, fineţea şi profunzimea observaţiilor, a analizelor de text şi spectacol, care "trădează" o inteligenţă ascuţită, vie, şi o foarte bună intuiţie psihologică, altfel spus o minte neîmbâcsită, de critic-artist. În al treilea rând, documentarea foarte serioasă, care nu e însă afişată ostentativ şi nici nu împovărează textul inutil. Trebuie spus că autorul a avut acces la arhiva Ciulei deţinută de familia regizorului şi valorifică din plin în volum atât materiale scrise (cronici, interviuri, caiete-program ş.a.m.d.), cât şi imagini din spectacole (fotografii, diapozitive etc.). La final, el oferă şi un inventar al textelor dedicate regizorului apărute în periodice care pot fi consultate în arhiva familiei Ciulei. Aş mai putea înşira şi alte atuuri ale cărţii lui Eugen Gyemant, cum ar fi scriitura cu miez, la obiect, sau valenţele sale didactice (volumul poate fi folosit de către viitorii regizori de teatru ca un manual de mizanscenă sau, mai precis, de gândire specific regizorală), dar mai bine îl las pe cititor să le descopere singur.
Autorul nu discută "integrala" spectacolelor lui Ciulei (era şi imposibil, întrucât acesta a semnat de-a lungul carierei regia şi / sau scenografia la peste 180 de spectacole!), ci se opreşte la câteva considerate mai reprezentative, în general pe texte la care regizorul a revenit în mai multe rânduri. E vorba de piesele Cum vă place, A douăsprezecea noapte, Hamlet, Visul unei nopţi de vară, Coriolanus, Macbeth şi Furtuna ale lui W. Shakespeare, de Opera de trei parale a lui Bertolt Brecht şi de O scrisoare pierdută a lui I.L. Caragiale. Pe lângă acestea, Eugen Gyemant se mai opreşte la Iulius Cezar a lui Shakespeare şi la D-ale carnavalului a lui Caragiale, texte regizate de Andrei Şerban, respectiv Lucian Pintilie, pentru spectacolele cărora Ciulei a realizat scenografia.
Excepţionale, de pildă, mi s-au părut, la lectură, analizele în oglindă (semnalând analogii de construcţie regizorală) ale relaţiilor cuplurilor din Cum vă place şi din A douăsprezecea noapte, raportate la Banchetul lui Platon. Sau observaţia lui Gyemant că Jaques Melancolicul reprezintă în creaţia lui Ciulei prototipul "pentru un întreg domeniu de cercetare ulterioară - o structură comportamentală aristocratică şi uşor senilă, pe care urma să o dezvolte într-o serie de personaje negative similare" (Malvolio, Agamiţă Dandanache ş.a.). (Savuroasă e comparaţia dezvoltată de către autor dintre aceşti "vampiri decrepiţi", creionaţi în tuşe expresioniste, şi Nosferatu!...)
Dintre temele creaţiei lui Liviu Ciulei identificate de către Eugen Gyemant aş aminti-o aici pe cea a ierarhiei sociale, complementară cu interesul regizorului (oscilând între fascinaţie şi repulsie) pentru lumile ante- şi interbelică, cu moravurile şi esteticile lor, şi pentru aristocraţie - surprinsă, de obicei, în declin (ca monarhia din Hamlet ori ca "aristocraţia" lumii interlope din Opera de trei parale). O altă temă majoră a creaţiei lui Ciulei identificată de către Eugen Gyemant e cea a periferiei sau a capătului lumii. În legătură cu aceasta din urmă, foarte incitant mi s-a părut subcapitolul intitulat Recuperarea surselor arhaice, care discută obsesia regizorului pentru capătul lumii nu atât din perspectivă spaţială, cât din perspectivă temporală, autorul notând tendinţa lui Ciulei de a dezvălui în spectacolele sale structura veche, rustică, primitivă, care subîntinde universul unei piese (precum în spectacolul cu Sfânta Ioana a lui G.B. Shaw sau în cel cu Lungul drum al zilei către noapte a lui Eugene O'Neill).
În ce priveşte mijloacele regizorului, Eugen Gyemant observă un lucru extrem de interesant: faptul că, împotriva unei lungi tradiţii spectacologice, Liviu Ciulei obişnuia să le refuze spectatorilor comediilor înscenate de el privilegiul perspectivei omnisciente, obligându-i, de pildă, să trăiască alături de personaje suspansul qui-pro-quo-urilor. De aici se poate deschide o întreagă linie de cercetare.
Anul viitor, în 2021, se vor împlini zece ani de la dispariţia lui Liviu Ciulei. Cartea lui Eugen Gyemant e, până în prezent, cel mai consistent semn de recunoaştere, în sens profund (îmi vine să spun - în sensul hegelian al cuvântului), lansat de un reprezentant al tinerei generaţii de creatori de teatru, de care beneficiază, în posteritate, artistul. Sper să nu fie şi ultimul.
