Cuvânt înainte (fragment)
Lucian Dan Teodorovici
(...) Aş putea, de exemplu, să compar proza lui Florin Lăzărescu cu bătutul covoarelor - o operaţiune care îmi provoca o mare plăcere în copilărie. Când îşi aminteşte un cal în cele şase moduri posibile, când îl demască pe moş Crăciun prin "procedeul gumarilor", când ne povesteşte cum s-a născut concomitent în cei trei Carpaţi ai ţării noastre, fiind aproape de o naştere ubicuă, de basm, care prevesteşte un viitor măcar la fel de măreţ, autorul mă trimite spre bucuria cu care receptam îndoirea covorului sub loviturile bătătorului, cu care observam curăţirea prafului şi accentuarea liniilor colorate. Iar apoi, când desenul prozei capătă concreteţe, când ideile, care par iniţial doar nişte schiţe răzleţe, se încheagă robust, dezvăluind povestirea în plinătatea ei, retrăiesc bucuria desluşirii cu contururi exacte a desenului din covor, altul decât cel pe care Nicolae Manolescu l-a pus ca titlu de carte - desenul meu, cel pe care-l ştiam, cel pe care-l aşteptam, cel pentru care mă oboseam să folosesc bătătorul. Bref, pentru a fi mai explicit (şi recunoscând totodată că metafora desenului din covor e una comună, dar o las aici, pentru că alta n-am la îndemână): dacă n-aş fi prieten cu Florin Lăzărescu, mi-ar veni mult mai uşor să spun că proza sa mă cucereşte prin faptul că nu-mi lasă nicicând aşteptările neîmplinite, că-mi oferă exact darul pe care mi l-am dorit înainte de a mă apuca s-o citesc.Şi, tot dacă n-aş fi prieten cu Florin Lăzărescu, aş putea să spun, fără vreo teamă de consecinţe, că-i admir şi-i invidiez în acelaşi timp jocurile stilistice, tehnica, abordarea fără complexe a unor teme pe care alţii le-ar trece în rândul celor futile şi transformarea lor în teme cu greutate literară. Aş mai putea să spun că-l admir şi invidiez în acelaşi timp pentru talentul cu care a ştiut să asculte poveştile copilăriei sale, pentru talentul cu care l-a transformat apoi pe artistul din el în punte şi, în fine, pentru talentul cu care a condus acele poveşti, pe puntea sus-amintită, spre literatură. Şi aş mai putea spune că îl admir şi invidiez în acelaşi timp pentru modul în care se pricepe să dea valoare unor întâmplări la care toţi suntem în fond martori, dar pe care foarte puţini dintre noi sunt capabili să le priceapă aşa cum se cuvine.
Şi aş mai spune ceva dacă autorul mi-ar fi cunoscut doar prin intermediul textelor sale. Mi-aş permite să observ că, într-un moment în care agonia experimentalismului (dublată o deschidere postdecembristă spre cultura universală contemporană convertită în epigonism) dă naştere multor mutanţi literar, în locul mult-aşteptatelor mutaţii, proza lui Florin Lăzărescu nu-şi propune marcarea istoriei, ci un obiectiv mult mai puţin ambiţios, la o primă analiză: marcarea cititorilor. Perfidia (apreciabilă, fireşte) este însă că, o dată atins acest obiectiv, şi celălalt, pe care prozatorul nici măcar nu-l sugerează, va fi atins.
Sigur, mult mai multe ar fi de spus despre proza lui Florin Lăzărescu. Dar deja îmi dau seama că jocul meu e prea transparent: cu siguranţă, dumneavoastră aţi remarcat că, prefăcându-mă a nu spune nimic, m-am apucat, timid, să spun diverse lucruri despre cartea de faţă, dar, mai ales, despre literatura lui Florin Lăzărescu, în general. Aşa că mă opresc. Mă opresc înainte ca dumneavoastră să fiţi tentaţi să nu-mi luaţi în serios aprecierile de mai sus.
De fapt, aţi avea dreptate: nu luaţi în serios aprecierile mele de mai sus. Evident, din pricina prieteniei mele cu autorul, nu sunt cel mai indicat om pentru a-i aduce elogii. Prin urmare, ignoraţi-mă. Însă citiţi volumul. Aş avea totuşi, pentru încheiere, un avertisment: aveţi grijă cât vă implicaţi în ceea ce citiţi; s-ar putea ca, după terminarea cărţii, să-i deveniţi cu toţii prieteni apropiaţi lui Florin Lăzărescu. Şi atunci, când va fi să vorbiţi despre literatura sa, veţi avea la fel de multe scrupule ca şi mine.
