Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Editura LiterNet  Sageata  Teatru

Versiunea în limba românăEnglish versionVersion françaiseČeský

Lavinia Branişte, Ovidiu Cioclov, Andreea Lăcătuş, Kata Györfi, Mădălina Perjariu, Alexandra Voivozeanu: 6 piese de teatru

ISBN: 978-973-122-127-4
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
De-aş avea patru Reactoare...
Alina Nelega
Descarcă în format pdf
E simplu să scrii o piesă - ce mare lucru? Are mult mai puţine pagini decât un roman - logic, fiindcă are un timp limitat de reprezentare (cam 100 de minute, plus-minus, cu excepţiile de rigoare). Pe urmă, dacă ceva nu funcţionează, rescrierile sunt posibile, după lecturi sau prezentări scenice, cu susţinerea actorilor şi a regizorului - chiar şi a potenţialilor spectatori. Nu eşti singur - odată cu tine, şi alţii îşi pun pielea la bătaie ca piesa ta să iasă bine. Să fim serioşi: ce scriitor mai are şansa de a-şi vedea textul trecând prin teste succesive, feedback la fiecare etapă, iar pe urmă, dacă totul merge bine, să-l vadă trăind, concret pe scenă, să-şi vadă personajele vii, să-şi audă vorbele, să se întâlnească, pe scurt, cu propriul text[1].  O sută de cititori parcurg un roman nou în, să zicem... trei luni - caz destul de fericit, în literatura română. În trei luni, un text nou devine spectacol, este itinerat, se scriu cronici. O singură reprezentaţie, chiar în spaţii mici de joc, îţi asigură cel puţin 50-60 de spectatori pe seară. Şi, poate, textul ajunge să fie publicat, tradus, reprezentat de mai multe ori. Urmează gloria..!

Şi-atunci, de ce se scrie atât de puţin? De ce nu e plin teatrul românesc de tineri care se înghesuie, bat la porţile instituţiilor, asaltează masteratele de scriere dramatică - vreo două, dacă nu mă-nşel, într-o ţară cică europeană, de mărime medie... de ce textul nou românesc e binevenit în teatrele independente, dar mai puţin agreat în teatrele publice? A, poate că modelul doityourself al companiilor independente, care nu aşteaptă totul de-a gata, e mai potrivit unui proiect care şi-ar propune să dezvolte, să creeze un context, să încurajeze, să ilumineze, să promoveze, să genereze... şi alte verbe, pe care instituţia publică numită teatru de repertoriu nu le prea transformă în fapte.

Să le dăm şi lor dreptate: în realitate, scrierea dramatică nu e simplă şi nu se învaţă, aşa cum actoria sau regia nu sunt simple şi chiar nu se învaţă - după cum nimic nu se învaţă în teatru sau în artă - sau în sport, dacă e să lărgim câmpul jocurilor. Performerii, în artă, ca şi în sport (îmi place analogia asta, aşa că o voi continua), se antrenează. Fiecare antrenor are un set de exerciţii şi urmăreşte performanţa. De învăţat, nu se pot învăţa decât regulile. Iar regulile sunt simple: se găsesc şi pe net, pentru cei interesaţi. Restul e antrenament: în teatru, ca şi în fotbal.

Cele şase piese din această antologie sunt rezultatul unei perioade de antrenament şi descoperire; sunt texte noi, o etapă într-un proces: dezvoltarea unor dramaturgi, găsirea vocii proprii. Fie că  vorbim despre Lavinia Branişte sau Ovidiu Cioclov, prozatori formaţi, pentru care schimbarea de registru este dureroasă, chiar dacă - sau poate tocmai pentru că - îşi cunosc metabolismul de scriitori foarte / prea bine, fie despre Alexandra Voivozeanu, sociolog care vrea să scrie o piesă, doar o singură dată şi gata! să vorbească despre ceea ce o sensibilizează, o indignează şi o preocupă: viaţa muncitorilor români angajaţi în Germania, pe şantiere şi în abatoare. Sau despre Andreea Lăcătuş, regizoare de film şi gânditoare de imagini, mai presus de orice - sau, în cu totul alt registru, despre Kata Györfi, inteligentă, plină de umor, rafinată. Şi să nu uităm de încercarea Mădălinei Perjariu - o viitoare finanţistă, azi îndrăgostită de teatru - de a se descoperi pe sine prin intermediul scrierii dramatice.

Textele de faţă sunt rezultatul rezidenţei Drama 5 (de fapt, în mod excepţional, în vara anului 2017, Drama 6) de la Reactorul clujean, acest laborator de creaţie şi experiment care-şi merită (re)numele tot mai mult, an de an. Cele şase piese s-au născut într-un cantonament estival - un proiect de ademenire şi antrenare a oamenilor talentaţi, către şi pentru scenă. Un proiect care, sper, îşi va dovedi utilitatea în timp, căci roadele se văd nu numai pe termen scurt, dar, mai ales, se culeg pe termen lung.

Pe termen lung. Hm. Nu, că vreau neapărat să mai scriu asta încă o dată: pe termen luuuuung!!!

Ne cam scapă din vedere faptul că performanţa nu înseamnă o lună-două de antrenament; mitul scriitorului inspirat, care se aşază la laptop şi din el / ea curge poezia dramatică precum mierea din fagure... e doar un mit. E nevoie de literacy în scrierea dramatică, până să se nască un mare dramaturg. Aşa cum din mulţimea de puşti care joacă fotbal pe maidane, de plăcere, înţeleg regulile şi vor fi viitorii suporteri pe stadioane, se naşte un Maradona - sau din toţi copiii care învaţă muzică se naşte un Mozart sau un Freddie Mercury. Adică unul la un milion. Dar înainte de a exista acel "unu", trebuie să existe milionul. Adică, înainte de a avea marii dramaturgi, trebuie să avem zeci, sute de dramaturgi, într-o cultură în care se scrie de plăcere şi se construieşte din convingere. Habar n-am la cine mă refer aici, dar poate că la polonezi, nemţi, englezi sau spanioli.

O dramaturgie naţională se construieşte în timp, cu răbdare şi atenţie la fiecare posibil autor dramatic, la fiecare sclipire de talent. Aceste şase texte sunt exemple de răbdare, atenţie şi respect faţă de creativitate şi talent, induc precedente, nasc întâlniri, oportunităţi.

Să crezi în mitul geniului răsărit din nimic e ca şi când ţi-ai risipi economiile jucând la loterie, în speranţa că o să câştigi destul să-ţi cumperi o casă. Dar dacă aduni tot ce-ai risipit în douăzeci de ani (sau două sute, depinde...), vezi că, de fapt, ai fi putut să-ţi cumperi casa de mult - şi mai puneai şi de o excursie cu familia, în Maldive. În loc să faci un efort pe termen lung, ai trăit confortabil cu mitul şi iluzia câştigului imediat, dar dacă priveai realitatea în faţă şi nu te prostea sărăcia (spirituală),  cu siguranţă reuşeai să construieşti ceva... şi nu era mai simplu?

Simplu ca o frescă renascentistă, ca teorema lui Pitagora, ca o coloană dorică. De-aş avea patru Reactoare, le-aş ataşa la căruţa culturii noastre care-a învăţat să scrie la o sută de ani după moartea lui Shakespeare şi, poate, am reuşi, în sfârşit, să decolăm...


[1] Ştiu destule cazuri când asta nu se întâmplă, dar azi mi-am propus să fiu pozitivă!

****

Marele cutremur, de Lavinia Branişte, regia: Olivia Grecea, cu: Patricia Boaru, Cătălin Codreanu, Elena Ivanca, Miron Maxim, Paul Sebastian Popa şi Alexandra Tarce.
Marele cutremur este despre o bătrână care locuieşte singură într-o casă mare şi şubredă din centrul Bucureştiului. Casa e în pericol de a se prăbuşi la un cutremur mare, dar înainte de a primi bulina roşie, deja pe ea au pus ochii o serie de binevoitori care doresc să-i intre în graţii bătrânei, pentru a o moşteni. Bătrâna e tot mai măcinată de spaima de singurătate şi de marele cutremur, iar iminenţa bulinei roşii pe casă (care înseamnă că-şi va pierde singura armă în lupta ei cu lumea apucătoare) o împinge la gesturi perfide în relaţia cu haita de "prieteni".

Tragedie 2.1 de Ovidiu Cioclov, regia: Diana Dragoş, cu: Alexandra Cheroiu şi Cătălin Mocan
Un text despre doi adolescenţi care, într-o post-lume, fără soare şi fără părinţi, îşi refac amintirile pe baza unor artefacte (şi acestea sunt tot aduceri aminte): manuale de şcoală, dioramele din muzeele de ştiinţe naturale. Pe baza acestor amintiri fizice îşi declanşează nostalgii şi istorii personale despre incapacitatea de a vorbi sau despre teama de a adormi noaptea singuri... sau despre sinucidere...

Succes de Andreea Lăcătuş, regia: Diana Dragoş, cu: Denisse Moise, Paul Sebastian Popa, Doru Taloş, Alexandra Tarce
Succes. Un standard de evaluare a vieţii, pentru o categorie tot mai largă de oameni. Dar ce faci când nu mai poţi? De ce nu mai poţi?

Love me tinder de Kata Győrfi. regia: Diana Dragoş, cu: Carina Bunea, Cătălin Florea, Dragoş Lupău, Alina Mişoc, Paul Sebastian Popa
Un text despre cum ne funcţionează barierele sociale şi ce zicem când vrem să fim lăsaţi în pace. Ce înseamnă când nu mai poţi de singurătate şi când de la o atingere întâmplătoare în troleu te doare pieptul trei zile. Ce înseamnă când se opreşte (şi chiar se opreşte) timpul şi se dizolvă spaţiul din cauza prezenţei cuiva. Cum mai e să te îndrăgosteşti? Ce jocuri şi strategii mai ştim ca să părem inaccesibili? După câte zile ai voie să răspunzi la primul mesaj? Şi ce înseamnă deci vânăta?

La marginea impasibilului de Mădălina Perjariu, cu: Corina Ciontu, Diana Ioana Licu, Oana Nemeş, Paul Sebastian Popa
Textul vorbeşte despre destinul unei mame robite de obsesia propriilor părinţi de a o controla. Piesa urmăreşte evoluţia mamei, dacă aceasta ajunge sau nu să se dezancoreze din realitatea în care e forţată să trăiască.

Detaşat de Alexandra Voivozeanu, regia şi scenografia: Cristian Ban, cu: Alexandra Caras, Cătălin Filip, Lucia Mărneanu, producător: Reactor de creaţie şi experiment
Detaşat este un colaj care include poveşti ficţionalizate ale românilor care lucrează în Germania, în construcţii şi industria cărnii, explicaţii despre sistemul de migraţie prin detaşare, precum şi inserţii personale. Textul se concentrează pe povestea unei femei care lucrează într-un abator din Germania şi include atât istoria plecării ei în străinătate, cu ce speră şi ce găseşte în realitate, cât şi perspectiva celorlalţi (actori economici), care profită material de pe urma migraţiei ei.




0 comentarii

Click pentru a mări coperta


CATALOG

Sageata Cărţi pentru copii
Sageata Eseu
Sageata Fotografie & Arte plastice
Sageata Jurnalistică
Sageata Palimpsest
Sageata Poezie
Sageata Proză scurtă
Sageata Roman
Sageata Scenarii
Sageata Screensaver
Sageata Teatru


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer