De-aș avea patru Reactoare...
Alina Nelega
E simplu să scrii o piesă - ce mare lucru? Are mult mai puține pagini decât un roman - logic, fiindcă are un timp limitat de reprezentare (cam 100 de minute, plus-minus, cu excepțiile de rigoare). Pe urmă, dacă ceva nu funcționează, rescrierile sunt posibile, după lecturi sau prezentări scenice, cu susținerea actorilor și a regizorului - chiar și a potențialilor spectatori. Nu ești singur - odată cu tine, și alții își pun pielea la bătaie ca piesa ta să iasă bine. Să fim serioși: ce scriitor mai are șansa de a-și vedea textul trecând prin teste succesive, feedback la fiecare etapă, iar pe urmă, dacă totul merge bine, să-l vadă trăind, concret pe scenă, să-și vadă personajele vii, să-și audă vorbele, să se întâlnească, pe scurt, cu propriul text[1]. O sută de cititori parcurg un roman nou în, să zicem... trei luni - caz destul de fericit, în literatura română. În trei luni, un text nou devine spectacol, este itinerat, se scriu cronici. O singură reprezentație, chiar în spații mici de joc, îți asigură cel puțin 50-60 de spectatori pe seară. Și, poate, textul ajunge să fie publicat, tradus, reprezentat de mai multe ori. Urmează gloria..!Și-atunci, de ce se scrie atât de puțin? De ce nu e plin teatrul românesc de tineri care se înghesuie, bat la porțile instituțiilor, asaltează masteratele de scriere dramatică - vreo două, dacă nu mă-nșel, într-o țară cică europeană, de mărime medie... de ce textul nou românesc e binevenit în teatrele independente, dar mai puțin agreat în teatrele publice? A, poate că modelul doityourself al companiilor independente, care nu așteaptă totul de-a gata, e mai potrivit unui proiect care și-ar propune să dezvolte, să creeze un context, să încurajeze, să ilumineze, să promoveze, să genereze... și alte verbe, pe care instituția publică numită teatru de repertoriu nu le prea transformă în fapte.
Să le dăm și lor dreptate: în realitate, scrierea dramatică nu e simplă și nu se învață, așa cum actoria sau regia nu sunt simple și chiar nu se învață - după cum nimic nu se învață în teatru sau în artă - sau în sport, dacă e să lărgim câmpul jocurilor. Performerii, în artă, ca și în sport (îmi place analogia asta, așa că o voi continua), se antrenează. Fiecare antrenor are un set de exerciții și urmărește performanța. De învățat, nu se pot învăța decât regulile. Iar regulile sunt simple: se găsesc și pe net, pentru cei interesați. Restul e antrenament: în teatru, ca și în fotbal.
Cele șase piese din această antologie sunt rezultatul unei perioade de antrenament și descoperire; sunt texte noi, o etapă într-un proces: dezvoltarea unor dramaturgi, găsirea vocii proprii. Fie că vorbim despre Lavinia Braniște sau Ovidiu Cioclov, prozatori formați, pentru care schimbarea de registru este dureroasă, chiar dacă - sau poate tocmai pentru că - își cunosc metabolismul de scriitori foarte / prea bine, fie despre Alexandra Voivozeanu, sociolog care vrea să scrie o piesă, doar o singură dată și gata! să vorbească despre ceea ce o sensibilizează, o indignează și o preocupă: viața muncitorilor români angajați în Germania, pe șantiere și în abatoare. Sau despre Andreea Lăcătuș, regizoare de film și gânditoare de imagini, mai presus de orice - sau, în cu totul alt registru, despre Kata Györfi, inteligentă, plină de umor, rafinată. Și să nu uităm de încercarea Mădălinei Perjariu - o viitoare finanțistă, azi îndrăgostită de teatru - de a se descoperi pe sine prin intermediul scrierii dramatice.
Textele de față sunt rezultatul rezidenței Drama 5 (de fapt, în mod excepțional, în vara anului 2017, Drama 6) de la Reactorul clujean, acest laborator de creație și experiment care-și merită (re)numele tot mai mult, an de an. Cele șase piese s-au născut într-un cantonament estival - un proiect de ademenire și antrenare a oamenilor talentați, către și pentru scenă. Un proiect care, sper, își va dovedi utilitatea în timp, căci roadele se văd nu numai pe termen scurt, dar, mai ales, se culeg pe termen lung.
Pe termen lung. Hm. Nu, că vreau neapărat să mai scriu asta încă o dată: pe termen luuuuung!!!
Ne cam scapă din vedere faptul că performanța nu înseamnă o lună-două de antrenament; mitul scriitorului inspirat, care se așază la laptop și din el / ea curge poezia dramatică precum mierea din fagure... e doar un mit. E nevoie de literacy în scrierea dramatică, până să se nască un mare dramaturg. Așa cum din mulțimea de puști care joacă fotbal pe maidane, de plăcere, înțeleg regulile și vor fi viitorii suporteri pe stadioane, se naște un Maradona - sau din toți copiii care învață muzică se naște un Mozart sau un Freddie Mercury. Adică unul la un milion. Dar înainte de a exista acel "unu", trebuie să existe milionul. Adică, înainte de a avea marii dramaturgi, trebuie să avem zeci, sute de dramaturgi, într-o cultură în care se scrie de plăcere și se construiește din convingere. Habar n-am la cine mă refer aici, dar poate că la polonezi, nemți, englezi sau spanioli.
O dramaturgie națională se construiește în timp, cu răbdare și atenție la fiecare posibil autor dramatic, la fiecare sclipire de talent. Aceste șase texte sunt exemple de răbdare, atenție și respect față de creativitate și talent, induc precedente, nasc întâlniri, oportunități.
Să crezi în mitul geniului răsărit din nimic e ca și când ți-ai risipi economiile jucând la loterie, în speranța că o să câștigi destul să-ți cumperi o casă. Dar dacă aduni tot ce-ai risipit în douăzeci de ani (sau două sute, depinde...), vezi că, de fapt, ai fi putut să-ți cumperi casa de mult - și mai puneai și de o excursie cu familia, în Maldive. În loc să faci un efort pe termen lung, ai trăit confortabil cu mitul și iluzia câștigului imediat, dar dacă priveai realitatea în față și nu te prostea sărăcia (spirituală), cu siguranță reușeai să construiești ceva... și nu era mai simplu?
Simplu ca o frescă renascentistă, ca teorema lui Pitagora, ca o coloană dorică. De-aș avea patru Reactoare, le-aș atașa la căruța culturii noastre care-a învățat să scrie la o sută de ani după moartea lui Shakespeare și, poate, am reuși, în sfârșit, să decolăm...
[1] Știu destule cazuri când asta nu se întâmplă, dar azi mi-am propus să fiu pozitivă!
****
Marele cutremur de Lavinia Braniște, regia: Olivia Grecea, cu: Patricia Boaru, Cătălin Codreanu, Elena Ivanca, Miron Maxim, Paul Sebastian Popa și Alexandra Tarce.
Marele cutremur este despre o bătrână care locuiește singură într-o casă mare și șubredă din centrul Bucureștiului. Casa e în pericol de a se prăbuși la un cutremur mare, dar înainte de a primi bulina roșie, deja pe ea au pus ochii o serie de binevoitori care doresc să-i intre în grații bătrânei, pentru a o moșteni. Bătrâna e tot mai măcinată de spaima de singurătate și de marele cutremur, iar iminența bulinei roșii pe casă (care înseamnă că-și va pierde singura armă în lupta ei cu lumea apucătoare) o împinge la gesturi perfide în relația cu haita de "prieteni".
Tragedie 2.1 de Ovidiu Cioclov, regia: Diana Dragoș, cu: Alexandra Cheroiu și Cătălin Mocan
Un text despre doi adolescenți care, într-o post-lume, fără soare și fără părinți, își refac amintirile pe baza unor artefacte (și acestea sunt tot aduceri aminte): manuale de școală, dioramele din muzeele de științe naturale. Pe baza acestor amintiri fizice își declanșează nostalgii și istorii personale despre incapacitatea de a vorbi sau despre teama de a adormi noaptea singuri... sau despre sinucidere...
Succes de Andreea Lăcătuș, regia: Diana Dragoș, cu: Denisse Moise, Paul Sebastian Popa, Doru Taloș, Alexandra Tarce
Succes. Un standard de evaluare a vieții, pentru o categorie tot mai largă de oameni. Dar ce faci când nu mai poți? De ce nu mai poți?
Love me tinder de Kata Győrfi. regia: Diana Dragoș, cu: Carina Bunea, Cătălin Florea, Dragoș Lupău, Alina Mișoc, Paul Sebastian Popa
Un text despre cum ne funcționează barierele sociale și ce zicem când vrem să fim lăsați în pace. Ce înseamnă când nu mai poți de singurătate și când de la o atingere întâmplătoare în troleu te doare pieptul trei zile. Ce înseamnă când se oprește (și chiar se oprește) timpul și se dizolvă spațiul din cauza prezenței cuiva. Cum mai e să te îndrăgostești? Ce jocuri și strategii mai știm ca să părem inaccesibili? După câte zile ai voie să răspunzi la primul mesaj? Și ce înseamnă deci vânăta?
La marginea impasibilului de Mădălina Perjariu, cu: Corina Ciontu, Diana Ioana Licu, Oana Nemeș, Paul Sebastian Popa
Textul vorbește despre destinul unei mame robite de obsesia propriilor părinți de a o controla. Piesa urmărește evoluția mamei, dacă aceasta ajunge sau nu să se dezancoreze din realitatea în care e forțată să trăiască.
Detașat de Alexandra Voivozeanu, regia și scenografia: Cristian Ban, cu: Alexandra Caras, Cătălin Filip, Lucia Mărneanu, producător: Reactor de creație și experiment
Detașat este un colaj care include povești ficționalizate ale românilor care lucrează în Germania, în construcții și industria cărnii, explicații despre sistemul de migrație prin detașare, precum și inserții personale. Textul se concentrează pe povestea unei femei care lucrează într-un abator din Germania și include atât istoria plecării ei în străinătate, cu ce speră și ce găsește în realitate, cât și perspectiva celorlalți (actori economici), care profită material de pe urma migrației ei.
