Siluete chinezeşti
Ana Damian
Am scris în decursul timpului prezentări pentru volume diverse, texte ştiinţifice sau literare, poezie, fotografie dar foarte rar am prezentat piese de teatru.O piesă de teatru îmi pare, când e scrisă pe hârtie sau pe ecran, incompletă, lipsită de dimensiunea fundamentală pe care o reprezintă actorii pe scenă, într-un decor. La fel cum o haină, pusă pe un spătar de scaun, este fără viaţă, inertă, e nevoie de un trup să o îmbrace, cuvintele puse în replici au nevoie de actor să le insufle spaţiu şi trăire.
În această stare de spirit am început să lucrez la volumul lui Mihai Ignat, inevitabil citesc, dar pot citi fără adâncime, atentă la "spelling" mai degrabă decât la semnificaţii, agăţând cuvintele fără să ating de fapt atmosfera care oricum nu îmi pare la îndemâna cititorului, ci exclusiv destinată spectatorului. Dar căutând printre cuvinte, atentă la greşeli şi spaţii lipsă, ceva s-a întâmplat, un soi de forţă centripetă m-a atras tot mai în mijlocul frazelor, până când am uitat ce făceam şi am început chiar să citesc. O stare pe care nu am putut imediat să o descifrez, cuvintele îmi erau suficiente descriind un cerc complet, fără să îşi ceară neapărat actorii care să le interpreteze sau decorul ca să îmi definească un fundal.
Piesele lui Mihai Ignat nu au o intrigă în sensul acceptat, însuşi subiectul poate să scape la o primă vedere, personajele nu au nevoie nici chiar de scenă, pot fi siluete chinezeşti evoluând în spatele unui ecran luminat. Lumea ca un fundal imaterial în care, de fapt, noi toţi evoluăm, jucând de atâtea ori un rol impus. Aceasta a fost revelaţia ultimă pe care am avut-o: personajele lui Mihai Ignat nu au nevoie de actori ca să existe, suntem fiecare dintre noi, în unul dintre roluri, în mai multe, în toate, decorul, neesenţial, pentru că important este de fapt că ne străduim, suntem obligaţi, ne obligăm noi înşine să trăim într-un mod pe care de atâtea ori nu îl înţelegem şi acceptăm, dar totuşi îl trăim. Personajele lui interpretează personaje care ele însele joacă un rol în piese de teatru bine ascunse în vieţile noastre.
Individul tolerant pentru că aşa îi impune societatea îşi interpretează toleranţa şi nu o trăieşte pentru că nimic din universul interior nu s-a schimbat, personajul care priveşte tristeţea din jur cu falsă empatie pentru că nu este a lui. Fiecare mimează fiindcă i se cere atunci când de fapt adevăratele sentimente izbucnesc la suprafaţă mascate în replici revelatoare tocmai pentru că sunt involuntare.
"Dă bine" să pari deschis, fără prejudecăţi, chiar şi în ochii tăi eşti o fiinţă superioară dar în mijlocul vieţii dogmele profund înrădăcinate, de fapt nezdruncinate, îşi fac apariţia prin coaja toleranţei crăpată la cea mai mică atingere exterioară, fără să îţi dai seama, vorbele te trădează dar numai faţă de cei din jur, tu nici măcar nu realizezi ridicolul. Fiecare dintre noi, înşelat sau cel care înşeală, homeless sau trecător, prin asumarea fără niciun fel de judecată a rolului în care suntem distribuiţi nu facem decât să pierdem bruma de justificare pe care o situaţie sau alta ar putea-o avea.
Mihai Ignat nu are nevoie să descrie vreun decor, totul se petrece la nivelul unor trăiri care izbucnesc la suprafaţă prin cuvinte. De aici uşurinţa de a le citi şi, mai ales, de a le simţi. Piesele lui Mihai Ignat nu au nevoie de scenă, nu au nevoie de preludiu, de istorie anterioară, nu au continuare dar pot avea un semn de întrebare la sfârşit, oare eu ce rol joc în această piesă de teatru?
