Pentru cei cărora le pasă
Marius Rădoi
Tăceri. Priviri. Zâmbete abia schiţate, stinse, triste, amare. Din nou tăcere: îndelungată, grea, absolută. Am putea rezuma în aceste câteva cuvinte didascaliile laconice care articulează scenariul filmului La vida de los peces / Viaţa peştilor, scris de regizorul Matías Bize împreună cu Julio Rojas.Povestea, aparent simplă şi lineară, ni-l prezintă pe Andrés, protagonistul filmului, întors pentru scurt timp în oraşul natal, după zece ani petrecuţi în Europa. Aici se reîntâlneşte cu foşti prieteni, dar şi cu un trecut încă suspendat, în care este ţinut prizonier.
Invidiat pentru o slujbă privilegiată - autor de ghiduri de călătorii -, îl simţim pe Andrés încâlcit într-o existenţă goală, asfixiantă, pe care încearcă să o recompună după ani de fugă inutilă. Această goană prin viaţă, slalomând printre obstacole şi amânând alegeri de teamă ca ele sa nu devină definitive, îl transformă într-un străin, într-un dezrădăcinat. Viaţa comodă la Berlin, restaurantele etnice, plajele paradisiace, templele monumentale sau petrecerile "glamouroase" nu conturează altceva decât o carceră aurită, un screen-saver care te face să visezi şi să râvneşti. Din această perspectivă, am putem interpreta scenariul şi, implicit, vedea pelicula ca pe un road movie, o călătorie afectivă şi sentimentală a unui "turist prin viaţă".
Casa labirintică în care se petrece acţiunea (cu holurile, culoarele şi coridoarele ce par nesfârşite) este spaţiul ferecat din care personajul nu reuşeşte să scape, în care se vede reţinut de o forţă superioară. Orice tentativă de a evada (scenariul debutează cu un sec şi definitiv - "plec") este sortită eşecului, eroul dând impresia că se învârte într-un cerc ameţitor. Se loveşte de pereţi nevăzuţi, asemeni unui peşte ce nu poate ieşi din acvariu, - metaforă plastică şi, în acelaşi timp, inspirată punere în abis.
În camerele în care pătrunde, la prima vedere haotic, întâlneşte personaje cu ajutorul cărora reuşim să recompunem piesele de puzzle care lipsesc din tablou, căci Bize orchestrează ingenios hazardul. În scene reţinute şi delicate, aproape teatrale, descoperim frânturi din trecut: întâmplări din şcoala primară, experienţe erotice, prietenia cu Francisco, moartea tragică a acestuia într-un accident de maşină etc.
Însă, mai presus de toate, prinde contur ceea ce intuim de la bun început: relaţia lui Andrés cu Beatriz, marea, unica lui iubire. Prezenţa amândurora la petrecerea unde "se întâmplă toate lucrurile importante" sporeşte tensiunea dramatică şi se transformă rapid în nucleul central al poveştii. Prima lor întâlnire, relaţia intensă, detaliile intime, despărţirea dureroasă şi consecinţele ei ne sunt livrate gradual, învăluite într-o profundă melancolie. Dialogurile precise şi ingenioase alternează magistral tonurile şi registrele, însă din toate respiră o tristeţe profundă, care capătă chip, asemenea unui personaj.
Protagoniştii sunt paralizaţi în trecut, reduşi la rolul de spectatori ai propriei lor vieţi, pe care şi-o analizează din exterior. Din păcate însă, să te apropii şi să priveşti "cum ar fi fost" comportă riscuri şi presupune alegeri. De aceea, Andrés şi Beatriz oscilează între două extreme: pe de o parte, nevoia de stabilitate, pe de altă parte, dorinţa imperioasă de a evada. Justifică alegeri ("am făcut ce trebuia"), dar tânjesc după noi începuturi ("îţi propun să o luăm de la capăt"). Citit / privit cu un nod in gât, finalul este emoţional şi incandescent, căci focul care până atunci arsese mocnit irumpe brusc şi ne lasă pironiţi, pradă introspecţiei.
Vă las să priviţi acvariul, plantele, culorile... şi să vă întrebaţi, aidoma eroului filmului: în fond, "¿a quién le importa?" Cui îi pasă de vieţile celorlalţi, de viaţa peştilor?
