Despre Lumile Paralele
Cristina Licuță
Robert David este un om tânăr. Apoi este un îndrăzneţ. Apoi este un român care vede ce se întâmplă în jurul lui şi scrie pentru a dezvălui şi celorlalţi. Vrea să fie ochiul care priveşte realitatea şi mâna care schiţează "mucegaiurile", uneori şi "frumuseţile" ei. În această carte electronică vorbeşte, cu răbdare, despre sine şi despre "lumile paralele" ale României tuturor. Războiul lumilor paralele este, în primul rând, jurnalul unui român, apoi al unui tânăr refuzat conştient de o societate şi, în cele din urmă, jurnalul unui om agresat de televizor, avid de informaţie, dar care se confruntă cu incapacitatea / neputinţa mass-mediei de a-l ajuta, de a-i prezenta realist înşiruirea de evenimente.Articolele selectate de Liternet în 2002 sunt grupate tematic în zece părţi (Danemarca, Modele, Presa, Politice, Diverse, Interviuri neconvenţionale, Deasupra, stelele, Între ştiinţă şi credinţă - o parabolă care nu ţine apa, Tehnologia şi În loc de Post-scriptum) şi sunt ilustrate de şase lucrări ale pictorului suprarealist danez Otto Frello (The Reading Girl, Two Women, The Old Town, Study of Water Holes, The Black House şi The Blue Ball), un om al artei "dincolo de Dali", descoperit in Muzeul Imaginii din Odense, "un oraş al statuilor".
Toate paginile acestei cărţi sunt articole scrise şi publicate în presă (tiparită sau virtuală) începând cu anul 1994, deci puternic impregnate de opinii legate de întâmplările politice şi sociale ale acelei perioade.
Articolele, unitar îmbinate, pot fi citite ca un jurnal, ca o mărturisire încadrabilă temporal unor evenimente bulversante, dar şi ca o prezentare a unei societăţi încă în delir revoluţionar şi propagandist sau în stare de şoc.
Danemarca - prima parte - cuprinde gânduri (optimiste si subiective) despre o Românie ce are încă "şansa unei renaşteri". Rândurile din această parte au fost scrise după primul contact cu "lumea civilizată" şi sunt o îmbinare provocatoare de idei despre două lumi care par a nu se sincroniza, dar care se acceptă una pe cealaltă.
În cea de-a doua parte a cărţii - Modele - Robert David susţine că modelele sunt necesare într-o societate debusolată care ar avea nevoie stringentă de repere, dar şi de o televiziune care să le observe şi să le impună, "pentru că e in interesul ei să [le] formeze".
În societatea românească ar exista câteva modele care trebuie să educe publicul, non-modele (rinocerul - "Prin definiţie, este genul care te înjură în glumă. Sau te claxonează la semafor. Sau te apostrofează din maşină, dacă mergi pe margine. Sigur, dacă te superi, tu eşti de vină, pentru că nu eşti de comitet. Din punct de vedere sociologic, formează o populaţie numeroasă. Se întâlnesc exemplare în toate poziţiile posibile, în toate instituţiile statului, în toate domeniile de activitate."), unele care nu au putut rezista - modelele impuse de manualele de istorie, dar şi cele ale Revoluţiei ("Modelele Revoluţiei s-au şters cu buretele, ca şi memoria poporului roman, hrănit cu ştiri agresive, cu cozi si cu nelipsitele şocuri cotidiene. Orice repunere pe tapet a atmosferei din jurul lui 22 Decembrie '89 nu mai poate aduce nimic acum.") - şi modelul contemporan (Năstase) al campaniei de imagine.
A treia parte este "dedicată" celei de-a patra puteri în stat - Presa. Este un capitol incisiv ce propune soluţii: controlul ştirilor şi al exprimării în mass-media, al informaţiei, al senzaţionalului ieftin care alterează personalitatea umană si provoacă mutaţii. Imaginea presei, aşa cum se conturează ea în aceste articole, este una realistă: o presă agresivă, avidă de senzaţional, ce mizează pe şocarea receptorului, cu un stil haotic. Presa românească este incapabilă de rolul formator pe care îl are, dar şi de puterea sa ca "singura forma de opoziţie".
A patra parte - Politice - cuprinde cele mai agresive articole ale cărţii. Este acea agresivitate care se hrăneşte din sine, sporită continuu de "isprăvile" unor "aleşi" mereu nevrednici de încrederea poporului, o agresivitate transparentă ce se naşte, uneori, din neputinţa de a acţiona sau de a-i face pe ceilalţi să realizeze marea mascaradă a acestei societăţi şi a clasei politice care o conduce - "Oamenii vor circ, iar politicienii li-l oferă cu prisosinţă."; "Homo politicus nu poate dispărea din senin. El este acum ceea ce suntem cu toţii. Nişte şmecheri...". Este un capitol despre o ţară "care a dat cel mai mare circ de Crăciun din istoria omenirii" şi o clasă politică ce nu poate găsi marii vinovaţi din decembrie `89, despre o televiziune ce "a devenit cel mai hidos organism pe care l-a creat umanitatea", despre un director de gazetă şi senator cu imunitate parlamentară şi despre societatea civilă care se amuză de cuvintele lui, despre o clasă politică ce nu deţine bunul simţ, dar şi despre o societate cu discrepanţe colosale în care "poliţia este depăşită de infracţionalitate. Justiţia dă verdicte aberante.", oamenii votează mişcările extremiste şi cetăţeanul de rând "a devenit un agresiv care nu mai ascultă pe nimeni."
Cea de-a cincea parte - Diverse - "secţionează" mai multe domenii: de la relatările despre ieşirile pitoreşti în "inima României", trecând prin filmul românesc ce "potenţează şocantul, vulgarul" şi oprindu-se, cu aceeaşi insistenţă, la societatea în care normalitatea întârzie, la funcţionarii publici mereu stresaţi şi nepoliticoşi.
Ultimele părţi cuprind domenii diverse şi câteva interviuri cu oameni vii, "luptători" care au ales, ca şi autorul acestor articole, să rămână în ţara şi să îşi apere dreptul de a gândi liber: Andrei Valachi (inginer software), Ovidiu Vitan (autor de SF) şi Ovidiu Bufnila, "un magician al imaginarului".
Confesiunile cuprinse în această carte sunt mai mult decât simple mărturisiri, ele devin un semnal de alarmă. Totul este o prezentare a societăţii care nu a înţeles sacrificiul din Decembrie '89 sau care nu vrea să-şi dezvolte acel organ de percepţie justă a evenimentelor, obişnuită să trăiască în dulcea complacere a ignoranţei.
Tristeţea marchează aproape involuntar fiecare articol. Dar nu vom găsi acea melancolie a trecutului ceauşist, ci a unui viitor ce pare a întârzia. "Jurnalul" acesta cu imagini şi imaginar violent îmbracă forma apostrofării, agresivă uneori, dar păstrează un nelipsit simţ critic în abordarea evenimentelor.
Reproşul meu este unul ce ţine mai mult de structura internă a articolelor; am avut impresia unei redundanţe a ideii şi a expresiei, dar şi a lipsei unităţii în cadrul câtorva articole.
În rest, numai de bine!
