Un matematician iese în lume
Mihaela Iancu
Unii se vor apropia de el curioşi şi îl vor întreba cu ce se ocupă. Cum să le spună în doar câteva cuvinte? Că se ocupă cu studiul numerelor şi al figurilor geometrice? Dar asta, pe lângă faptul că e un lucru depăşit, naşte suspiciunea. Sunt numerele sau figurile geometrice la fel de reale ca animalele din zoologie sau planetele din astronomie? Dacă le spune că lucrează cu abstracţiuni, deci cu ficţiuni, or să înţeleagă că asta îl îndepărtează şi mai mult de realitate. Când de fapt, pentru matematică, ficţiunea e mult mai precisă decât realitatea, pentru că acolo lucrurile nu mai sunt simple individualităţi, ci ajung să reprezinte o categorie. E foarte posibil ca matematicianul să tacă, pentru că nu e uşor lucru să le explice de ce metafora are un rol acolo unde cei mai mulţi sunt obişnuiţi să vadă doar reţete de rezolvare.Vor mai fi câţiva care vor veni să îl complimenteze. Nu pentru că ar şti cine e el de fapt, ci pentru că îl respectă aşa cum respecţi ceea ce nu înţelegi, dar simţi că are putere. Îi vor pune poate câteva întrebări, aşteptând soluţii. Doar că, pentru a răspunde, matematicianul va transforma problema în limbajul specific lui, riscând să rămână şi de această dată singur. "Matematicianul fără inimă", cu care cei mai mulţi dintre noi am crescut prin şcoli, ştie ce înseamnă să fii singur. Ca să vezi. Cine s-ar fi gândit?
Eu una aş fi continuat să-l ignor liniştită (şi să mă tem de el) dacă nu aş fi ajuns să-l cunosc pe Solomon Marcus. Întâlnirea cu el a fost o baie în bine.
Cândva între Crăciun şi Anul Nou, în 2008, Marcus s-a trezit cu titlul discursului de recepţie în minte. Nu apucase să-l ţină încă la Academie, aşa cum e obiceiul pentru fiecare membru nou intrat, chiar dacă de la alegerea sa ca membru titular al Secţiei de Matematică trecuseră şapte ani. Dar dintr-o dată, totul a devenit foarte clar. Discursul avea să se numească Singurătatea matematicianului, pentru că ştia că matematicianul trăieşte, mai puternic decât orice alt om de ştiinţă, singurătatea.
V-aş putea spune că l-a scris în trei luni, dar n-ar fi tocmai precis. De fapt, pentru acest text s-a pregătit o viaţă întreagă. A început cu geometriile neeucludiene. În vara dinaintea bacalaureatului, a citit dintr-o carte: "Numim punct ceea ce nu are părţi. Numim dreaptă ceea ce nu are grosime." Şi-a spus apoi "Uite, domne, cât de frumoasă poate să fie matematica. De ce nu mi-am dat eu seama în atâţia ani? Înseamnă că matematica asta trăieşte o dramă, dacă natura ei reală este ţinută ascunsă atâta vreme, dacă nu poate să comunice."
Poate că, dacă nu ar fi fost îndrăgostit de literatură şi de filozofie, nu ar fi ajuns să scrie nici Singurătatea matematicianului, nici să vorbească de peste 60 de ani despre problemele educaţiei; poate că dacă nu ar fi devenit interesat de lingvistică sau de semiotică, ar fi ales tăcerea şi nu ar fi încercat să ne facă să înţelegem cine este el de fapt. Apoi, dacă nu l-ar fi pasionat biologia, informatica teoretică sau teatrul, n-ar fi putut să ne convingă că matematica nu are astâmpăr, că e în toate şi că ea înseamnă în primul rând un mod de gândire. Nu chei de rezolvare, ci o apropiere tacită de poezie. Îşi pusese în gând să încheie cu o poezie discursul, dar nu ştia limpede pe care s-o aleagă. S-a oprit la Serghei Esenin până la urmă. A încheiat aşa: "Te-am trăit sau te-am visat doar, viaţă? / Parcă pe un cal trandafiriu / Vesel galopai de dimineaţă." Şi a lăsat deoparte versul dinainte: "În dorinţi încep zgârcit să fiu". Pentru Marcus, asta nu se aplică.
Una din dorinţele lui e ca tot mai mulţi să schimbe faţa schimonosită a matematicii în una senină şi caldă. Vă daţi seama câţi copii, încă la şcoală sau demult crescuţi, pot fi salvaţi de această carte?
