Primul roman din literatura noastră despre evenimentele din Decembrie 1989
Alex. Ștefănescu
Nu am crezut niciodată că voi ajunge să citesc o carte atît de captivantă scrisă de Voicu Bugariu. Scriitorul s-a dovedit întotdeauna inteligent şi cultivat, clar şi prea puţin implicat în scrisul său. O anumită retorică, folosită cu o siguranţă de profesionist, făcea vag neverosimile textele sale, indiferent dacă era vorba de articole de critică literară, de proză sau de science fiction. Ceea ce ar fi meritat să fie luat în considerare ca un indiciu al existentei unei vocaţii era felul neabătut în care se ocupa Voicu Bugariu de literatură. Un observator fin (adică exact ceea ce n-am fost) şi-ar fi dat seama că scriitorul este un alergător de cursă lungă.Romanul August-Decembrie - primul roman din literatura noastră despre evenimentele din Decembrie 1989 - depăşeşte ca valoare tot ce a scris Voicu Bugariu pînă acum şi devine un obligatoriu element de referinţă pentru proza românească de azi. Romanul este simplu şi complicat - confesiv şi livresc, obiectiv şi patetic. Nu poate fi cu uşurinţă definit. Scris la persoana întîi, ca monolog interior al unui personaj, Virgil Herzovi, asemănător pînă la identitate cu Voicu Bugariu (cincizeci de ani, scriitor - suferind de obsesia nerealizării etc.), ne aduce aminte, prin subiect, de Adela lui G. Ibrăileanu, de Un burg-theater provincial al lui Livius Ciocârlie, dar şi de moda ciné-vérité-ului.
Prima parte, intitulată August, ne face cunoscută criza bărbatului de cincizeci de ani care nu vrea să intre în categoria bătrînilor - deşi ideea abandonului i se pare din ce în ce mai ispititoare. El face o călătorie în oraşul în care mai trăieşte, cu mintea înceţoşată, unchiul său şi, servindu-se de arhiva acestuia, încearcă să reconstituie vieţile unor membri mai puţin cunoscuţi ai familiei. Au trăit ei cu adevărat, deplin, sau au fost doar un fel de veleitari, ai existenţei - aceasta este întrebarea căreia vrea, febril, să-i dea răspuns fiul risipitor, întors acasă pentru a se înţelege, în primul rînd, pe el însuşi. În aceste investigaţii, Virgil Herzovi ia ca arbitru suprem pe o femeie foarte tînără, Maria, faţă de care are un sentiment echivoc, nu un amestec de dragoste paternă şi de erotism, cum s-ar putea crede, ci un amestec de erotism şi dragoste... filială. Aceste pagini sunt scrise cu un remarcabil simţ al nuanţelor.
Partea a doua a romanului, intitulată Decembrie, este scrisă într-un alt stil - alert, precipitat - şi reprezintă depoziţia unui martor ocular al evenimentelor petrecute în Decembrie 1989, la Bucureşti. Nu a oricărui fel de martor ocular, ci a unuia care ţine minte şi ce s-a întîmplat în propria lui conştiinţă. Într-o atitudine aparent pasivă, mai mult dus de fluxul evenimentelor decît participant activ la ele, Virgil Herzovi are trăiri interioare extrem de intense, pe care le descrie cu un fel de obiectivitate ştiinţifică, dar şi cu o durere mută. Datorită lucidităţii şi decenţei sale, paginile consacrate uriaşei revolte care cuprinde Bucureştiul în zilele de 21 şi 22 Decembrie 1989 sînt de o mare autenticitate. Memorabile sînt şi cele în care se face portretul moral al componenţilor redacţiei revistei Nova - un grup de terorişti culturali, mercenari ai dictaturii. Deşi autorul ne previne, încă de pe prima pagină a romanului, că "orice asemănare a personajelor acestei cărţi cu persoane reale este întîmplătoare", nu ne putem abţine să ne gîndim cît de multe asemănări există între Nova şi Luceafărul. Asemănări, bineînţeles, absolut întîmplătoare!
Dar cele mai impresionante secvenţe rămîn acelea în care personajul principal îşi analizează - în faţa unui tribunal moral constituit din tineri - vinovăţia sa de scriitor care s-a opus mult prea puţin regimului comunist. După ce termini de citit acest roman scris cu o sinceritate dramatică, simţi nevoia să-l cauţi pe Voicu Bugariu şi să-i strîngi mîna.
