Un straniu cotidian
Sanda Cordoș
Scriitor de prim-plan al literaturii române contemporane, practician al mai multor genuri şi specii (poezie, proză, publicistică), pe deplin consacrat graţie romanului Venea din timpul diez (Iaşi, Polirom, 2004), Bogdan Suceavă este, nu mai puţin, un autor remarcabil de proză scurtă. Tocmai de aceea intenţia de a reedita, pe suport electronic, volumul Bunicul s-a întors la franceză (prima ediţie a apărut la Iaşi, Editura T, 2003) nu poate fi decît binevenită.La patru ani distanţă, mie nu-mi rămîne decît să adaug încă o recomandare entuziastă celei semnate, în deschiderea primei ediţii, de Liviu Antonesei (pe care puteţi să o citiţi aici, nota LiterNet). La fel ca şi primul cititor public al cărţii, cred că Bunicul s-a întors la franceză produce şi întreţine o mare plăcere a lecturii. Într-o manieră de prozator realist (ceea ce înseamnă că tehnica povestirii - foarte bine stăpînită - este ascunsă vederii cititorului, cusăturile fiind făcute, cum ar spune I.L. Caragiale, pe dedesubt), Bogdan Suceavă prelucrează teme mari şi universale: dragostea, memoria, nebunia. Subiectele, plasate în actualitate, sînt alese în aşa fel încît permit o bună investigare în adîncime a temelor şi oferă, de cele mai multe ori, o deschidere a banalului spre neobişnuit sau senzaţional. Prin această modalitate de lucru, Bogdan Suceavă valorifică stranietatea (fie ea paşnică sau explozivă a) cotidianului. În Povestea cubului Rubik, stranietatea ţine de natura personajului, un băiat bolnav (un paranoic amnezic) pierdut de acasă. Vocea lui, concentrată (oarecum salvator) asupra unui cub Rubik, interferează cu vocile speriate, băşcălioase, uimite, indiferente ale celor din jur. Tot în relaţie este evidenţiată şi stranietatea unei alte structuri fragile, cea a bunicului (din povestirea care dă titlul - excelent - al cărţii), fost ofiţer în al Doilea Război Mondial, decorat la Odessa şi umilit de evenimentele care au venit în anii următori care, într-o recluziune îngrijorătoare pentru familie, scrie (în franceză) o autobiografie de 900 de pagini, adică "răspunsul meu de onoare" la interogaţiile istoriei. O distanţă dramatică separă responsabilitatea gravă şi naivă a bunicului de glumele iresponsabile ale editorului sau de vocea obosită şi lucidă a nepotului: "Nu e nimic nou, bunicule, în toată istoria asta. Nimic nou. Oamenii ştiu foarte bine. Nu le pasă. E vorba despre trecut. Nu mai pasă nimănui de toate acestea".
În schimb, Matei din Istoria de la Al Waqbah îşi poartă stranietatea spre pragul excentricităţii. Avînd puterea neobişnuită de a lua "culoarea lucrurilor", vărul Matei îşi îndeplineşte visul din copilărie de a deveni "mare războinic" şi ajunge, în 1992, mecanic în dispozitivul de pază al spitalului românesc din Kuweit, unde, deşi "se făcu de culoarea nisipului ca să nu mai audă nimic", se lasă antrenat, în rol principal, într-o operaţie ilicită de producere a alcoolului, în urma căreia peste 50 de militari, de mai multe naţionalităţi, îşi pierd temporar vederea. Descompunerea patriei în particule elementare (avînd o atmosferă care anticipează romanul Venea din timpul diez) este povestea senzaţională (cu tentă poliţistă) a unui corespondent TV din Ploieşti, Mihai Văleanu, care, pentru că n-a pus bine accentele (mai curînd emoţionale decît eroice) într-un reportaj despre un atac al Armatei de Eliberare Socială, e luat ostatec de către gruparea justiţiară şi ameninţat cu spînzurarea.
Tot în ficţiunea politică (cu o sintagmă avansată de Bogdan Suceavă în Cînd discutăm despre ficţiunea politică?, în Observator cultural, nr. 256, 18-24 ianuarie 2005) se plasează şi În Bucureşti, cînd se lasă seara, acolo unde Tudor Bistreanu este propus şef de secţie pe probleme de apărarea naţională în CC al PCR. Aici, însă, tema puterii se îmbină cu o temă psihologică, strategiile ascensiunii politice interacţionînd cu forţele incontrolabile ale nevrozei care transformă (imprevizibil şi pregnant) o anticameră a puterii într-una a morţii.
Celelalte trei piese ale volumului sînt tot atîtea poveşti de dragoste. În Celălalt asediu, un student european asediază, într-un joc al seducţiei mai curînd ludic, o profesoară dintr-un campus american pentru ca să descopere că femeia (retractilă) este supusă unui alt asediu, teribil, al cancerului. Lumea ta, rock şi parfum de guave creează o intensitate specială a sentimentului tocmai pentru că acesta rămîne, pînă la capăt, în ambiguitate, nerostit şi neîmpărtăşit. Un bărbat tînăr nu îndrăzneşte să mărturisească dragostea devenită obsesie pentru o fată alături de care a crescut, menţinîndu-se într-un dureros rol de confident din teama de a nu pierde "intimitatea aceea unică, pe care o moştenisem din copilărie". Protagonistul schiţei Salutări din Praga este un student fascinat de istorie care, în locul certitudinilor existenţiale rîvnite de iubită, îi spune splendide poveşti din veacuri trecute, precum cea a întîlnirii probabile dintre matematicianul Tycho Brahe şi prinţul valah Mihai Viteazul, matematician care, de altfel, îl vizitează într-o seară şi pe studentul bucureştean în odaia sa de pe Calea Victoriei: "Nu sunt un povestitor, nu sunt un student bun, dar aud umbrele, citesc şi pot recompune realitatea din urmă cu veacuri cu o exactitate de metronom".
Excelent povestitor, înzestrat cu subiecte, umor, meşteşug literar şi simţ al limbii în varietatea sa, Bogdan Suceavă are, asemenea personajului său, capacitatea rară de a auzi umbrele şi de a recompune realitatea. Întrupate în aceste povestiri, "umbrele" (personajele) au o forţă neobişnuită, dată de viaţa tensionată şi misterioasă cu care sînt încărcate. Pentru că sub transparenţa cristalină şi raţională a fiecărei poveşti se află o enigmă, apropiată, cotidiană, a noastră, a fiecăruia şi, în acelaşi timp, avînd un miez de neatins.
