Forcepsul cultural al totalitarismului
Iulia Popovici
Cîteva cuvinte scrise pe-o hîrtie și semnătura sub declarația de loialitate ajung...
(Adam Michnik, De ce nu semnez, 1982)
(Adam Michnik, De ce nu semnez, 1982)
Dramaturg, președinte al Uniunii Scriitorilor, militant anticomunist, primul lider al Ungariei democratice. Un Vaclav Havel budapestan. Árpád Göncz este o figură tipică printre intelectualii de stînga care-au schimbat fața Europei de Est, în Cehoslovacia, Ungaria, Polonia - nu și România, ce-i drept. Sînt cei care-au folosit puterea actului de cultură în sprijinul celor "fără de putere", asumîndu-și misiunea unei rezistențe prin acțiune și eroziune constantă. Ceea ce nu presupune că piesele lui Göncz sau Havel au fost montate în timpul regimului comunist, sau că scrierile lor făceau tiraje de zeci de mii de exemplare - ele găseau de cele mai multe ori alte căi, alte forme de circulație. Își găseau libertatea dincolo de mecanismele omologatoare ale unui stat în chingi.
Árpád Göncz vorbește în literatura sa tocmai despre această libertate, una interioară, a celor care-și refuză "viața în minciună" pentru "viața în adevăr". Și cum puteai scrie despre așa ceva, în istoricul an 1968, la cîteva sute de kilometri mai la est de o Pragă invadată?
Comedie neagră în trei acte, Gratiile - tradusă de Anamaria Pop - e o parabolă politică - acel gen pentru totdeauna legat de forcepsul cultural al oricărui totalitarism, pentru care Dumitru Solomon e cel mai remarcabil reprezentant autohton. Remarcabil, dar departe de adînca filozofie politică a lui Göncz, a lui Havel, a lui Michnik. Iar dacă există un referent românesc pentru piesa lui Árpád Göncz, acesta e, mai degrabă, Penitenciarul lui C.C. Buricea-Mlinarcic, la rîndu-i o adaptare/prelucrare a unui text în proză aparținîndu-i lui Leonid Andreev. Emanoil, "îngerul" lui Göncz, ca și 808 al lui Buricea, găsește în universul carceral un spațiu al independenței de spirit, al libertății pentru care societatea de afară e o cușcă sufocantă - și totuși, lumile lor sînt cu totul diferite. 808 e un criminal mîntuit, Emanoil e un revoluționar înșelat, o victimă - care nu-și recunoaște înfrîngerea și nici pe cea a credințelor de altădată - a acelui dicton despre revoluția care-și devorează copiii. Copiii și eroii.
Luptător cu arma în mînă, la momentul limită, pentru instaurarea noii ordini politice, Emanoil nu e un soldat, nici măcar din acea specie Che Guevara, a intelectualilor îndrăgostiți de culorile camuflajului, transformați în conducători ai maselor. E un poet - singurul lui imperativ e cel al cuvîntului adevărat. Într-un astfel de personaj, un outsider cu lentile speciale pentru cotidianul de care nu se simte responsabil, și lumea lui, dominată de un dictator cvasi-fantomatic, se întîlnesc Yo, el Supremo, Toamna patriarhului și o lungă generație de romane ale realismului magic sud-american. Parabolele politice se nasc în astfel de condiții vitrege, la trecerea vîrtejului revoluționar, în scurtele pauze de respiro dintre o dictatură și următoarea, făcînd din reflecția asupra condiției umane și intelectuale tema unei întregi literaturi - și culturi. Căderea din iluzie a celor care, mînați de idealurile fericirii sociale, devin prizonierii unor gratii construite de ei înșiși, e, la rîndu-i, o temă a acestui tip de scriitură. Deși ea n-a dat aici un realism magic de forța celui al lui Márquez sau Llosa, a impregnat spațiul public al totalitarismelor est-europene cu un simț acut al metaforei, al lui iară prin țigani se înțeleg și alții din care s-a născut nu exilul interior, ci supraviețuirea în spirit. Emanoil, cel care nu vrea să semneze - o confirmare banală a unui "adevăr" - cedarea paternității imnului noului stat către fostul tovarăș, acum președinte, întotdeauna un poet prost - instituit dincolo de voința lui, prin decret politic, e o metaforă-efigie a acelui tip de umanitate poetică, aceea care-a călcat în picioare, la timpul potrivit, Cortina de Fier.
"Singurul lucru peste care n-are voie Regizorul să treacă este poezia, mai exact, poezia proastă, limita din trecut a existenței poeziei și limita dispariției acesteia în viitor, precum și peste momentul descoperirii, în trecut, a gratiilor, precum și peste momentul inutilității acestora, în viitor", spune Göncz în didascalii. Viitorul a venit, dictatura a căzut, dar nici poezia proastă, nici gratiile n-au dispărut.
