Covorul din sufragerie
Cătălin Gavriliu
Ce fericire trebuie să fi simţit Cornel Mihai Ungureanu în clipa în care primul avion al escadrilei lansate în lume în anii din urmă i-a aterizat pe covorul din sufragerie. Alb de cuvinte, hămesit, din hârtie prematur îmbătrânită, cu rândurile de dictando închipuind un incredibil de fragil corsaj. Toate minunile despre care scrisese în calitate de martor ocular i se aşterneau cuminţi la picioare, după multă rătăcire prin mentalul unora şi altora, mai mult sau mai puţin dilematici. Le îmbrăţişa de-a valma, publicate şi nepublicate, vedete evoluînd pe aceeaşi scenă cu Faulkner şi ghemotoace zvârlite la coş - zice-se - din lipsă de spaţiu tipografic. "Ce-aţi vrut, măi, să-ntoarceţi pe dos ierarhiile literare, să rupeţi gura târgului, s-amuţească Pleşu de ce colaboratori are fondata-i gazetă?" le-a zis, cu lacrimi în ochi, în discursul său de acceptare a bolilor lumeşti cu care de bună seamă că se pricopsiseră fiii săi rătăcitori.Nu mai vedea nici o diferenţă între poveştile rămase începute în computer - avortoni textuali cu pretenţii de sirene pentru autori imprudenţi - şi aceşti mult prea experimentaţi Peteri Pani întorşi acasă prin fereastra de la care şi-au luat cândva zborul. Şi fiindcă n-a mai rezistat să le vadă atât de neputincioase, a strâns foile goale de pe jos - nu înainte de a se fi convins pentru ultima oară că-i completamente ilizibil ceea ce mai avea câte una mânjit pe aripi -, cu grija părintelui care-şi adună visurile spulberate de crunta lumină a realităţii. Fiecăreia, un simulacru de nouă identitate. Un palimpsest, de pildă, se numeşte "Boema" şi reprezintă palida umbră a ceea ce cândva fusese o excelentă relaţie cu sine însuşi a autorului, sătul de dovezile de "ataşament" ale celui mai bun prieten al său, care nu mai prididea cu desuadările gen "eşti mai vesel decât îţi permite situaţia". Într-altul e invocată Sărăcia, o rudă mai ciudată de-a sa, probabil rodul unei legături extraconjugale a părinţilor lui, adrian şi jeni, oameni care nu mai sunt, care l-au lăsat să câştige prin neprezentare dreptul de a crede că poţi trăi din scris, de a fi multiplu părăsit de iubite din această cauză, dreptul de a vota cu două mâini o constituţie redactată pe-un şerveţel şi-n care-i consfinţită obligaţia de a citi şi scrie cât mai mult, de a iubi şi a fi iubit.
Apoi, luat de val, îşi aminteşte de oraşul în care-i posibil să-ţi regăseşti obiectele pierdute în cursul vieţii - despre Alexandria e vorba, unde trăieşte o colectivistă pe nume Gica, şi ea de-a noastră, unul dintre acei sărmani şi obidiţi care leagă minusculitatea pensiei de miliardele cheltuite cu sosirea Papei la Bucureşti. Şi că tocmai lui, un pârlit de student întârziat la o a doua facultate inutilă, care-şi asigură coşul zilnic de eugenii vânzând borcane mierarilor din piaţă, s-au găsit cerşetorii din faţa bisericii Sf. Gheorghe să-i ceară de pomană. Şi multe altele, cărora doar ochelarii lui speciali de agent secret al dilemei în urbea Craiovei i-au îngăduit să le mai vadă ca-n ceaţă contururile iniţiale.
Luni, 3 iunie, seara, Timişoara
