Diferenţa de a fi

Fragment

Era o perioadă bună de timp de când Haralamb frecventa zonele limitrofe ale societăţii, adăpostite de canalele de scurgere ale oraşului. Suferise chiar din amor pentru că o cunoscuse pe Alexandra.

Din mormanele de gunoaie adunate de la groapa oraşului, Haralamb îşi întocmise un adăpost: o plapumă veche, un schelet de pat de campanie, un stingător de incendii, un tub ars de televizor, un capac de closet, sticle goale, un capac de sobă, cutii de carton şi foarte multe ziare. Ziare vechi, ziare din cele mai recente, reviste de modă, reviste medicale ori literare alcătuiau pentru Haralamb o lume, lumea lui de celuloză, de care nu dorea să se despartă.

Uneori, celuloza se îngreuna atât de mult, încât devenea o reală ameninţare pentru Haralamb: adică risca să moară prăbuşit sub muntele din ziare. Dar Haralamb vegeta liniştit, ca un foetus în lichidul său amniotic. Adora mirosul de hârtie mucegăită, pătată de ulei ori roasă de şobolanii oraşului.

Datorită pasiunii sale de a aduna ziare, Haralamb căpătase un aspect foarte straniu: devenise cenuşiu. Corpul i se încovoiase, mâinile i se lungiseră, ochii i se micşoraseră ca două fante prin care se zărea o lumină gri, incertă, iar pe trup îi apăruseră nişte semne, care la o cercetare mai amănunţită aveau să se dovedească a fi litere. Haralamb avea litere pe picioare, pe mâini şi chiar pe spate îi apăruse de curând o majusculă. Asta numai în câteva luni!

Haralamb trăise vremuri mai bune, adică locuise până nu de mult într-un Moskvich, un automobil abandonat de un pensionar în gangul complexului comercial din cartierul încă incert.

Din când în când, primea o haină cu gulerul şi reverele lăbărţate de sudoarea celor ce o purtaseră înaintea lui.

Mânca la cantina săracilor iar banii de băutură proveneau din munca cinstită pe care Haralamb o presta seară de seară: aduna ambalaje din carton, lăzi goale de fructe pe care i le căra unui patron de cârciumă din apropierea pieţei. Nu fusese niciodată curios ce face ăla cu atâtea cartoane şi scânduri.

Rar, foarte rar, găsea în lădiţe o piersică stricată. Sâmburele ei dezlănţuia un parfum teribil, dulce-acrişor, ce făcea concurenţă mirosului de pepeni galbeni intraţi în putrefacţie prin tarabele de beton ale pieţei. Dar Haralamb nu mânca fructe. Lui îi plăcea să le miroasă, pentru că nu miroseau ca ziarele lui. Mirosea fructele şi privea minute întregi etichetele sticlelor de băuturi răcoritoare: frunze proaspete, stropite de rouă, sau lămâi verzi, alături de un fruct necunoscut, provenit desigur dintr-o ţară îndepărtată.

Peste toate acestea trecea jetul maşinii de spălat străzile, amestecând golanii de pe marginea trotuarelor cu lăzile adunate de Haralamb şi cu gunoaiele din şanţurile cartierului. Şi asta în mirosul de oţetar, care îi făcea pe toţi să vomite. Un cartier întreg se îneca şi vomita de la mirosul de oţetar. Ce mai tutti-frutti de viaţă şi gunoaie!

Haralamb era un singuratic. Viaţa lui se rezuma la câteva amintiri pe care, de cele mai multe ori, nu avea cui să le spună. Aşa se face că prefera să adune ziare, ca să uite de amintiri, să scape de propria-i condiţie şi de mirosul oţetarilor.

Noaptea, în Moskvich-ul lui, Haralamb citea ziarele adunate peste zi. Cu o foarfecă ruginită decupa anumite articole, pe care le aşeza cu grijă în bordul rablei ruseşti. Şi în fiecare duminică dimineaţă, scotea toate decupajele, le recitea, le număra şi le punea într-o ordine numai de el hotărâtă. Ce nu se ştia prea bine, şi circula ca un zvon prin cartier, este că uneori, după ce număra bucăţile de hârtie tipărită, Haralamb extrăgea una, nu se ştie dacă la întâmplare, şi o mânca. O mesteca în gingii, privind absent, în gol.

Alexandra lucra într-un bar de streaptease. Nu făcea striptease, ci, înarmată cu o imensă tavă, agăţată de gât, se perinda printre mese, vânzând ţigări.

Lui Haralamb, apropierea de Alexandra, cu înfăţişarea ei palidă şi spasmofilică, îi trezise un posibil sentiment. O privea la sfârşitul orelor de program cum, într-o rochie cu flori galbene şi verzi, adusă de spate şi ferindu-se tot timpul de cineva, îşi făcea contabilitatea, adică număra cu glas tare bacşişul primit chiar în acea seară.

Câteodată, bacşişul se lăbărţa, pentru că Alexandra era solicitată să care, la portbagajele anumitor clienţi, sacoşe grele. Maşinile dispăreau luminându-şi calea cu farurile lor de halogen, în timp ce ea rămânea captivă aceluiaşi întuneric, în care baleta monoton printre mese.

În serile bune, un pachet de ţigări, o sticlă de bere sau o bancnotă destul de mototolită ajungeau la Haralamb, pentru că Alexandra devenea generoasă. Atât de generoasă, încât nu avea nici o legătură cu Haralamb.

Obosită, tristă, cu părul de culoarea cânepii, în rochia ei cu flori galbene şi verzi, cocoţată pe tocurile cam scâlciate ale papucilor cândva aurii, Alexandra se despărţea de răbdătorul ei amic, pierzându-se printre aleile neluminate ale cartierului. Uitat pe marginea de beton a străzii, Haralamb repeta întruna:
-Ne vedem mâine, da?

Un câine vagabond îi ţinea companie o vreme, după care dispărea şi el în gunoaiele nopţii.

Haralamb fusese destul de înstărit pe vremuri. Storsese toţi banii pe curve şi băutură. Acum, rezema ziduri, garduri şi cam tot ce mai rămăsese de rezemat prin cartier. De pe urma ultimelor două căsnicii, îi rezultase un aragaz cinstit, cu patru ochiuri, un aparat de radio şi două postere cu celebra trupă Metallica. A, şi o jachetă de motociclist descusută şi tocită, de care se lepădase greu, ca de o piele de şarpe.

Dis de dimineaţă, Haralamb purta o borsetă din vinilin albastru în care nu se afla nimic, dar pe care o ţinea strâns la subsioară în drum spre "Berbecul", cârciumă renumită printre boschetari, pentru că erau daţi afară şi reprimiţi în funcţie de cantitatea de votcă înghiţită. După care se dădea muzica mai tare şi se încingea jocul...

Haralamb se îmbăta rar; nu pentru că nu ar fi dorit s-o facă, ci pur şi simplu pentru că nu mai putea să se îmbete. Rămânea lucid chiar şi după câteva sticle de votcă, şi asta îl plictisea. Se retrăgea în "apartamentul" din gang şi privea lumea cu o curiozitate justificată numai de amintirile din copilărie ori de parfumul primei lui iubiri, care îl părăsise. Criza financiară îl aruncase în braţele coniacului ieftin şi al votcii preparate cu alcool de sinteză, care îi dădea nişte vise...

Băncile parcului din cartier îi erau familiare. Sub lumina felinarelor cu neon portocaliu, dormise luni, sezoane întregi, în aceeaşi poziţie, ghemuit ca un animal hăituit. Singura schimbare din viaţa lui era ţinuta vestimentară, îmbinând toamna cu primăvara, în funcţie de ce mai aruncau locuitorii blocurilor din jurul parcului. Aşa că Haralamb trăia din solstiţiile şi echinocţiile propriilor sale dezamăgiri.

Alexandra îi aducea câteodată o lamă de ras să se bărbierească, dar nu şi săpunul necesar. Haralamb se bărbierea la "punctul termic" din cartier, contra sumei de douăzeci de mii de lei, fără spumă de ras şi cu apă rece. Aia caldă era prea scumpă.

După două sau trei întâlniri, Alexandra îl sfătui să se reîncadreze undeva, chiar la instituţia de unde fusese de curând concediat împreună cu alţi 1.800 de lucrători, să se reintegreze, să mai încerce o dată, să redevină şi el om al cetăţii, că, uite, alţii cum au putut să reziste, să nu ajungă prin şanţuri, că băutura l-a îndepărtat de societate şi că nu e în stare de nimic, om la cincizeci de ani să ajungă boschetar! Toate aceste rugăminţi sfârşeau lamentabil în duhoarea împrăştiată de leneşul Haralamb, care refuza insistent apa potabilă, trasă de la robinet, în favoarea interminabilelor sticle de votcă.

Tolăniţi aidoma unor pisici enorme, dar flămânde, pe iarba din parcul cu felinare portocalii, Alexandra şi Haralamb visau cum ar fi să dea lovitura: să câştige o sumă babană de dolari sau de euro la un concurs de pe capacele de bere sau de margarină. Evident, nu se făcea nici o minune.

Din milă sau din cine ştie ce alt sentiment ticălos, Alexandra începu să-i poarte de grijă lui Haralamb, aşa că începu să gătească, să-şi hrănească prietenul. Alexandra cunoştea arta gătitului atât de bine, încât din roşiile intrate în putrefacţie, adunate din gunoaiele pieţei, putea hrăni un cartier întreg. Storcea bine roşiile, amestecându-le cu ceva numai de ea ştiut. Ieşea o zeamă colorată, bine mirositoare şi hrănitoare. Cu supele astea şi cu un soi de tocană de cartofi, îi dăruise lui Haralamb o vară şi o toamnă întreagă speranţa supravieţuirii. Mai erau şi resturile de zarzavaturi găsite şi regăsite prin gangul din spatele pieţei, care dădeau un sens, un fel de echilibru acelei relaţii imposibile.

Alexandra avea pentru cine să gătească, iar Haralamb avea cui să povestească, aşa că, pentru o perioadă, acesta din urmă uită să-şi mănânce decupajele. Ba chiar, lucru de mirare pentru cei ce-l ştiau bine pe Haralamb, începu să arunce ziarele pe care le adunase cu atâta evlavie. Nu mai citea şi nu mai decupa, iar literele de pe corp se ştergeau, se estompau, se pierdeau indiferente în epiderma lui. Mirosul de celuloză umedă, îmbibată de praf şi pete râncede, fu degrabă înlocuit cu cel de legume strivite. Haralamb mirosea a supă de roşii.

Până când, într-o zi de toamnă, Alexandra nu mai apăru. Haralamb nu se îngrijoră, pentru că ea avea venirile şi plecările intempestive. Numai că, de data aceasta, uitase să lase pe bordul Moskvich-ului, care le ţinea loc de adăpost, eternul bileţel: " Azi nu trec, ai supa în portbagaj."

Alexandra nu lăsase nici un semn în urma ei şi nici nu mai apăru vreodată. În cartier, nu se mai ştia nimic despre ea. Se zvonise că făcea vrăji, că ghicea în cositor, în bobi, în cărţi şi că, speriată de destinul ce avea să-l aibă prietenul ei, se făcuse nevăzută. Nici la barul de striptease nu se mai arătase. Dispăruse asemenea majusculei de pe spatele lui Haralamb.

Plecarea femeii îl lăsă pe Haralamb singur, sub perdeluţele improvizate, agăţate chiar de ea la geamurile Moskvich-ului. Cât despre oglinzile retrovizoare, furate de ţiganii din cartier, nu mai era nimic de spus; dispăruseră cu Alexandra cu tot.

Spre iarnă, bărbatul nu mai aştepta alt anotimp. Zăcea în "apartamentul" lui şi privea zidurile mânjite cu grafitti ale gangului. Cărămizile istovite de igrasie nu dădeau nici un răspuns indiferenţei de a fi a lui Haralamb. Aşa că se întoarse calm la ziarele lui, câte îi mai rămăseseră.

Pe când se pierdea din nou în labirintul de litere, Haralamb descoperi sub bancheta Moskvich-ului un plic destul de mototolit, pe care îl desfăcu atent, în speranţa că a găsit, în sfârşit, o justificare a plecării Alexandrei. Dar pagina de hârtie, scrisă mărunt, cu creionul, conţinea un fel de incantaţie copiată din cine ştie ce manual ocult

Haralamb începu să citească nedumerit:
O farfurie albă (nouă), 2 linguri de zahăr, 1 lingură de miere, puţin alcool rafinat, o lingură de lemn (nouă)...

În farfurie se pun 2 linguri de zahăr şi o lingură de miere şi se lasă neatins 24 de ore. Se amestecă încet, până la omogenizare, folosind o lingură de lemn şi puţin alcool rafinat.

Se aprinde cu chibrit şi se roagă ca toate relele ce s-au abătut asupra casei să apară. Cu cât flacăra este mai mare, cu atât asupra casei au fost făcute mai multe farmece.

Dacă este nevoie, se repetă pentru toate camerele din casă. În timp ce arde focul, se zice de trei ori următorul descântec:

Cum zahărul dulce şi alcoolul arzător au devenit una, după ce lemnul le-a amestecat şi focul le-a unit, aşa şi răul din casa mea să fie înghiţit de bine, să nu se mai ştie de el odată pentru totdeauna.

Resturile rezultate după ardere se păstrează într-un borcan deschis la culoare, în casă, ca pe un fel de talisman ocrotitor şi aducător de noroc.

Şi mai nedumerit, Haralamb întoarse pagina, aşteptând o explicaţie:

Sare:
- Dacă eşti căsătorită, se toarnă cu mâna dreaptă în chiuvetă, în timp ce curge apa de la robinet.
- Dacă eşti necăsătorită, sau divorţată sau văduvă, se toarnă cu mâna stângă.
-
În timp ce se amestecă sarea cu apa, trebuie spusă rugăciunea:

În numele Tatălui Ceresc şi al Sfintei Treimi, fie ca aşa cum se dizolvă această sare şi cum apa o duce departe, acolo unde îi este locul, aşa să se desfacă şi să dispară toate relele făcute şi nefăcute. În numele Lui şi al lui Iisus Hristos, fiul lui Dumnezeu, fie să fiu apărat de cei ce-mi vor răul.
Amin.
Se spune de trei ori la rând, vinerea şi sâmbăta.

Haralamb capitulă în faţa acestor adevăruri. Adică plonjă într-o escapadă la celebrul "Berbecul". După o noapte de beţie sub cele trei tuburi de neon ale bodegii de cartier, constată că modestul lui apartament, maşina Moskvich, regina şoselelor Uniunii Sovietice în anii '60, se evaporase ca prin farmec.

O razie prin cartier "cercetase" toate aceste stabilimente nesigure, încropite la mare grabă; barăci din carton smolit, cauciucuri uzate, cazemate din tablă, caroserii ruginite dispăruseră în prima dimineaţă de iarnă. Mica enclavă fusese adunată în câteva zeci de basculante, păzite de forţe de ordine, astfel încât să nu se lase cu proteste ori chiar cu încăierări.

Haralamb ajunsese prea târziu şi pentru proteste, şi pentru încăierări. Caroseria lui cu perdeluţe fusese dată pradă gropii de gunoi a oraşului, şi, o dată cu marsupiul de tablă, şi biletul scris de mâna Alexandrei. Cât despre ziare...

Câteva săptămâni se consumă la "Berbecul", unde bău crunt şi înjură vârtos cruda orânduire socială, ce îl aruncase fără milă în stradă: ca pe o râmă, ca pe un limax, ca pe un gândac de cartofi, ca pe un deşeu bio-social, în fine, ca pe un nimic!

Dar era frig, şi Haralamb se hotărî să adune din lăzile de gunoi o nouă colecţie de ziare, să redescopere realitatea: Vip-uri, fotbalişti celebri, cântăreţe, vedete porno, ba chiar şi politicieni, horoscopul lui de acum patru ani, integrame (pe care nu le mai putea completa, pentru că ăia de la "Berbecul" îi furaseră până şi ciotul de creion, purtat întotdeauna în buzunarul de la piept).

Ghemuit în maldărul de haine şi ziare vechi, la lumina unei lanterne, Haralamb descoperi la mica publicitate următorul anunţ: "Cumpărăm ochi, în vederea transplantului. Recompensă, 40.000$. Căutăm donator onest, sănătos, compatibil, cu certificat medical garantat. Rugăm seriozitate."

Haralamb se scărpină în cap, apoi în nas, apoi pe corpul ce se umpluse din nou de litere, şi cumpăni îndelung cererea şi oferta: "Cum adică, donator compatibil? Ce incompatibilitate ar putea fi între privirile noastre? Dacă aş fi privit altfel, aş fi trăit altfel? Mi-e totuna, acum mi-e totuna! Oricum nu mai e nimic de văzut!"

Scoase din buzunar eterna sticlă de votcă, împăturită în ziar şi reciti pe îndelete anunţul: părea credibil, mai ales că era însoţit şi de nişte numere de telefon. Asta îl ajută să ia o hotărâre: îşi va dona ochiul, mai ales că văzuse filmul cu Alberto Sordi, în care personajul principal îşi trăsese o sumă frumuşică dintr-o asemenea donaţie, pentru a-şi salva familia de sărăcie.

Chiar în dimineaţa următoare, Haralamb se prezentă la "punctul termic" unde, contra sumei de cincizeci de mii de lei, primi dreptul să se bărbierească şi chiar să facă un duş; de data aceasta cu apă caldă. De la un comesean, amic îndepărtat, împrumută nişte haine cuviincioase, care să justifice prezenţa lui într-o librărie din cartier. Acolo, răsfoi toate cărţile de medicină, oprindu-se în dreptul capitolelor ce tratau anatomia ochiului. Sesiză rapid consecinţele şi implicaţiile operaţiei chirurgicale de pe urma căreia avea să câştige generoasa sumă de 40.000$.

Aflând că nu se poate muri din scoaterea unui ochi, prinse curaj şi se hotărî să telefoneze la numărul pe care îl notase meticulos pe un şerveţel murdar.

Îi răspunse o voce suavă, mângâietoare, ce îi redă lui Haralamb o reconfortantă siguranţă de sine, pe care nu o mai trăise de mult:
- Sunteţi pentru anunţul din ziar? Vă aşteptăm la noi. Da, da, chiar acum...

Ieşit pe poarta clinicii de oftalmologie, Haralamb privi pentru câteva minute în jur: nu mai ştia unde se află. Fără bandajul steril, pe care îl suportase câteva săptămâni, privea lumea ca pe un balet necunoscut de umbre şi lumini, ca pe un vârtej de nuanţe ale culorii roşu.

Se plimbă o vreme speriat şi tăcut pe străzile oraşului, privindu-se temător, cercetându-şi chipul prin vitrinele magazinelor, ori prin parbrizul vreunei limuzine. Dar nu se recunoscu, pentru că Haralamb vedea lumea altfel!
- Ia te uită, gândi Haralamb cu glas tare, ochiul meu nu mai e compatibil cu lumea!

Haralamb nu mai locuieşte printre haine şi ziare vechi. Acum are un apartament destul de cochet, într-un cartier select, departe de gangul cu fructe putrede şi oţetari, departe de "Berbecul" şi de punctul termic, departe de amintirea Alexandrei. Are apă caldă menajeră, haine noi, şi chiar spumă de ras. Pe corpul acum curat, tresar încă urmele literelor din ziarele cu care s-a hrănit ani de zile în nopţile lui de nesomn şi celelalte amănunte...

Sunt câţiva ani de când Haralamb nu mai vede oameni. A încercat să poarte ochelari, în speranţa că îşi va reveni, a consultat medici celebri, vraci, vrăjitoare, preoţi, dar toate acestea nu i-au ajutat la nimic. Zile, nopţi întregi a umblat pe străzile oraşului în dorinţa de a reîntâlni oameni; măcar unul singur să fi văzut. Le simţea mirosul, le auzea glasurile, dar cam atât. Nici măcar în fotografii, oamenii nu i se mai arătau lui Haralamb. Copaci, păsări, maşini, clădiri, statui, câini, pisici, şobolani, şi toate celelalte... dar nu oameni. Pentru el, noţiunea de umanitate devenise o amintire. Sentimentul că e singur pe pământ îl încolţise pe Haralamb, inconştient, pe tăcute.

În lumina din ce în ce mai palidă a oglinzii din baie, Haralamb se bărbiereşte fără să se recunoască. De fapt, bărbiereşte un chip străin, un portret fără contur, incert, colorat în roşu. Încercând să scape de imaginea sângerie, îşi spală faţa; mai întâi cu multă apă, apoi cu jetul generos al unui after-shave destul de scump.

Proaspăt bărbierit, Haralamb merge spre şifonier şi îşi alege cel mai bun costum pentru seara aceea şi o cravată potrivită acelei ore. Cu buzunarele doldora de bani, iese în stradă şi se suie în maşina scumpă, proprietate personală..

În faţa Hotelului Ambasador, după ce îşi parchează limuzina, Haralamb se opreşte brusc, trăgând aer în piept. O pată de culoare verde-albăstruie trecuse pe lângă el, lăsând în urmă un parfum lasciv. Haralamb o adulmecă neputincios ţinându-se o vreme după ea, încercând să-i intuiască silueta, picioarele lungi, perfecte, părul mai ales părul, care, după parfum, ar fi trebuit să fie lung şi negru... Sau, poate, blond?
"Ce culoare ar putea să aibă părul ei?" - se nedumereşte bărbatul, urmărind mai departe pata verde-albăstruie până la treptele unei parcări subterane, unde aceea coboară în grabă.

Dar Haralamb se întoarce din drum, intră în closetul public al parcării subterane şi se priveşte în oglindă înţelegând. Cu un briceag în formă de peşte păstrat din gunoaiele amintirilor sale, îşi scoate şi celălalt ochi. Sângele nu mai are cum să-l impresioneze. Cu gesturi precise, îşi curăţă briceagul, îşi şterge faţa şi se priveşte în oglindă, mulţumit de consecinţele gestului său. Se regăsise.

Părăsind closetul public, Haralamb iese la suprafaţă, nerăbdător să revadă oameni. Sprijinindu-se de balustrada scărilor ce-l ajutaseră să iasă la lumină, priveşte în jur: Într-o staţie de autobuz, o mulţime de draci cu cozile roşii, urechile păroase şi unghiile ascuţite se înghesuie şi înjură agăţându-se de barele metalice ale unui autobuz, grăbiţi să ajungă la locul de muncă.

Era zi de salariu.