Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Editura LiterNet  Sageata  Roman

Versiunea în limba românăEnglish versionVersion françaiseČeský

Dimitrie Lupu: Pecinginea

ISBN: 978-973-7893-75-8
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Fragment
Descarcă în format pdfAlte formateCiteşte un fragment
FENOMENUL PECINGINEA

Imediat ce depăşiră zidul magnetic al neproductivilor, Tricil Bonanca propuse să-şi urmeze călătoria cu un trotuar mobil. Toamna, mai ales când vremea era închisă, cioatele picioarelor sale îşi făceau de cap. Lae consimţi. Lângă Bonanca nu i se mai părea caraghios mersul cu trotuarul rulant; doar însoţea un invalid. Alese totuşi o porţiune mai puţin populată.
- Prea eşti susceptibil, mă! îl mustră blând ologul. Parcă te-ai crede mereu pe scenă, în faţa spectatorilor.

Lae se prefăcu a nu-l fi auzit. Ce putea însemna remarca lui Bonanca, adevărată ce-i drept, pe lângă senzaţia plăcută că se lăsa purtat pentru prima oară de un trotuar mobil? Se simţea ca un copil pe puntea unui vapor de pe vremuri, plecat într-o călătorie adevărată, printre oameni mari. Şedea rezemat de balustradă - marginea de plastic înainta odată cu podeaua - şi oraşul defila prin faţa lui, ascultător, ca ţărmul unui fluviu pe lângă corabie. Prin minte chiar îi treceau imagini dintr-un film despre priaţii secolului XVII sau XVIII. I-ar fi imitat un pic, zbânţuindu se după tipic: vira ancora, cârma babord, cârma tribord, sus velele mari, gabieri şi focurile, coborâţi trinca, aduceţi nava în vânt!... Dar nu îndrăznea. Se mulţumea să scuipe cu elan obiectele stabile pe lângă care trecea, închipuindu-şi că respinge un crâncen abordaj.

Bonanca iscase dintre plăcile benzii rulante un mic scaun - erau o mulţime presărate pe lângă balustrăzi, special pentru invalizi şi alte soiuri de neajutoraţi -, îşi slăbise proteza dreaptă şi îşi masă ciotul prin stofa pantalonului. Spre Lae nu privea decât arar, în treacăt cu înduioşată milă. Una dintre aceste priviri fu receptată totuşi de tânăr şi avântul pirateresc i se spulberă. Se întrerupse nemulţumit spre olog:
- Îs cam prost, nu? zise cu acceptată amărăciune.
- Nu. De ce?
- Da’-s cam naiv, nu?
- Îhîm, cam copilăros.
- Şi ce-i rău în asta? Tu n-ai fost copil?
- Nu. Nu ştiu. Nu-mi aduc aminte.
- Da’ ce-ţi aminteşti?
- Că stau toată ziua la un ghişeu unde nu-i nevoie de mine.

Lui Lae nu-i plăcu turnura pe care voia Bonanca să o dea discuţiei. Căută ceva care ar fi putut-o abate pe alt făgaş:
- Ştii? zise el, însufleţit dintr-o dată. Am văzut pe un monitor public o chestie de m-a dat tumba! Tipii filmaseră undeva pe lângă Jupiter fuziunea unui om cu materia planetoidului pe care trăia. Era un blond tip sportmen, cu barbă creaţă. S-a topit ca ploaia în pământ. Doar o urmă vagă a mai rămas din el.
- Unde se întâmpla asta?
- De la aeroport...
- Nu ecranu’, satelitu’ lu’ JO mă interesează.
- Aaa! Pe Io sau pe Juno. Ori, poate pe Titan. Da’ se făcuse carnea de piatră pe mine!
- Da, admise depărtat ologul, nu-i prea plăcut când vezi prima oară. Pe mine mă interesa planetoidu’, nu omu’.
- Da’ de ce o fac ăia? Ce dracu’ îi mână din urmă?
- E o modalitate de a şi câştiga energia pentru viaţă.
- Halal viaţă.
- Unii o admit. Când nu mai ai încotro...
- Cretinii! Crainicu’ zicea: Fenomenul Pecinginea la deal, Fenomenul Pecinginea la vale... Compara asta cu o pecingine şi cred că avea dreptate.
Păi ştii tu cum e, cum devine cazu’ când intri în simbioză cu materia inanimată?! îl privi uimit Bonanca.
- Pe dracu’ - simbioză! Vrei să spui că planeta e de acord?
- Poate că-i chiar interesată, cine ştie?
- Hâm! De ce nu mă-ntreabă pe mine o căpuşă dacă-s dispus s-o primesc în carnea mea?! Să vezi ce răspuns i-aş da! replică pornit Lae, şi îşi izbi exemplificator pumnul drept în palma stângă.
- Nu te aprinde de pomană, zise Bonanca, parcă adresându-se ciotului pe care-l masa. Am acasă câte ceva despre asta, ai să vezi atunci, dacă vrei. Aşa-i uşor să judeci lucrurile, din afară. Da’ măcar înceracă să înţelegi înainte de a pune ceva la zid. Că graba asta de a declara bun numai ceea ce ştii tu, numai lucrurile cu care eşti obişnuit a adus lumea în halu’ ăsta.
Lae vu să-i dea un răspuns dur, ceva nimicitor pentru cei slabi şi moşmondiţi în a reteza oblu abaterile de la legi şi obişnuinţe, dar gestul său nestăpânit de adineaori atrase o uniformă aurie în preajma lor. Se hotărî să-i facă pe voie ologului şi să amâne discuţia pe altă dată. Drept răzbunare scuipă pe bombeurile gardianului, fără ca acesta să prindă de veste.

MEMPHIS BLUES


Tricil Bonanca locuia într-un octoedru cu arhitectură rigidă, la etajul 93. Calitatea sa de funcţionar categoria a patra i-ar fi dat dreptul să ocupe un apartament din bungalow-urile concernului, în partea de sus a râului H-2001, trecut cândva în hărţi şi în manualele de geografie cu numele de Abycenge, dar el preferase să-şi păstreze locuinţa de pe vremea când fiinţa în schema întreprinderii drept scunfundător de intervenţie. Era o fire care se desprindea greu de lucruri şi obişnuinţe. „E un aer prea bun acolo sus, la mine, ca să mă lipsesc de el“, îşi motivase faţă de cunoscuţi refuzul de a-şi părăsi apartamentul de la etajul 93 şi cu vremea ajunsese să o şi creadă. În afara mobilierului stas - pat, masă, cuier, şifonier şi scaune - îşi mai făcuse rost de un căţel, un saxofon, un televizor şi un corp de bibliotecă în care îngrămădea toate cărţile şi revistele care-i cădeau în mână.

Cărţi nu prea se găseau în Palmhill şi nici în celelalte oraşe autonome; tipăriturile nu erau deloc rentabile. Bonanca adunase totuşi câteva zeci de volume. Câinele, o javră oarecare, culeasă de nici el nu mai ştia unde, într-una din peregrinările sale de scufundător de intervenţie, îl obligase să-şi tapeteze antifonic locuinţa; iar tapetul îi înlesnise folosirea saxofonului după bunul plac în clipele de singurătate, melancolie ori nevroză. Era un saxofon tenor bun, numai platină şi argint, care putea face minuni în misteriosul crepuscul al orelor de seară, deasupra norilor, dacă ştiai să-l manevrezi cum se cuvine. Sufletul şi mâinile ciotului de om, flori sălbatice întemniţate în seră, corespundeau chiar mai mult decât era nevoie părţilor de platină şi argint ale instrumentului. Bonanca spunea, nu tocmai în glumă, că saxofonul tânjeşte în absenţa sa.

I se întâmplase o dată, cam asupra chefului fiind, să încerce nişte variaţiuni pe o temă comercială la modă, însă instrumentul se încăpăţâna să nu răspundă oricât îşi spărsese el plămânii. Îi verificase mecanismele cu încheieturi bătrâne, din ancia, însă totul arăta în regulă. Saxofonul se supuse voinţei omului abia când, sătul de atâtea verificări şi reverificări, puţin speriat de propriu-i gând, Bonanca revenise la o temă de jazz. Îşi verificase descoperirea pe trezire, însă saxofonul se comportase la fel; nu răspundea decât la jazz şi la muzica preclasică, în conţinutul cărora îşi putea strecura toanele de moment, în imprevizibile înflorituri.

Lae luă acest mic univers aşa cum se găsea. Instalaţia antifonică, saxofonul, căţelul - căruia i se interzicea prin lege accesul în oraş -, biblioteca şi însăşi prezenţa lui semiclandestină acolo făceau din apartamentul ologului o mică oază de mister. „Îmi place fărâma asta de semilegalitate“, îşi zicea el, bucurându se pentru norocul de fi nimerit peste Bonanca, tocmai peste el şi tocmai aşa cum era ologul, în acel oraş arhisistematizat.

Iniţial refuzase propunerea de a locui acolo pe toată durata şederii sale în Palmhill:
- Te duci în Trei Integrate numai din când în când, să vadă cutrele ălora că nu ai părăsit patul, încheiase Bonanca.
- Te-aş stingheri, refuzase Lae, moale. N-aş vrea să-ţi stau ghimpe în coastă. Şi-apoi, nu cred să dureze peste trei, patru zile acolo.
- Dai şi tu din gură să n-adormi. Habar n-ai cum stă treaba.
- Păi asta zic şi eu. Tu le ai pe-ale tale, obişnuinţe, ticuri, legături intime cu lucrurile; nimicurile din care-i făcută viaţa unui om. Şi vin eu acum, să ţi o tulbur. Mai bine, nu.
- Prostii! zise cu lehamite Bonanca. Prostii!

Apoi ridicase a nedumerire din umerii săi masivi, se întinse după cureaua saxofonului, ca şi cum uitase invitaţia sa şi refuzul tânărului. Reuşi să ajungă instrumentul, sprijinindu-se pe cioatele nemiscate, îl smulse din cui şi se rostogoli pe pat, strângându-l la piept. Nici nu-i păsa de privirea contrariată a lui Lae. Se zvârcoli neajutorat, încordându-se, însă fără a se înegura, până ajunse în poziţia semişezând, cu fesele pe pat şi umerii de perete, mult lăsat pe spate. Între pat şi perete spinarea sa trasa o ipotenuză aproximativă. Aşa saxofonul avea loc destul, iar lui îi venea mai uşor să-l manevreze. Când acutele se cereau mult prelungite, pâlnia de argint se desprindea dintre cioatele sale şi plana precaută. Se convingea de prietenia spaţiului, transmitea întregului instrument informaţia, vibra. Saxofonul doar atât aştepta. Îşi lua avântul. Zvâcnea ca o pasăre de pradă, fâlfâia ca un fluture, se legăna ca o frunză desprinsă din ram, se împleticea beat de bucuria zborului, plana în cercuri domoale sau repezi, trasa figuri geometrice inexistente ori ţâşnea într-un fulger de numai câteva palme, rupt exact odată cu stoparea notei ce-i gâlgâia în claviatură.

Mai târziu, în altă parte, unde aparatele de fotografiat - şi nu numai ele - nu erau prohibite, o fată cu numele de Mist avu fericita inspiraţie de a-l fotografia pe Tricil Bonanca lansat, ca şi acum, cu tot sufletul asupra unei vechi teme de jazz: Memphis Blues. Revelatorul dădu la iveală un ciot de om cioplit dintr-un uriaş diamant limpede, iar la distanţă de câteva palme în faţa lui - un saxofon de numai platină şi argint cuprins în întregime de flăcări, levitând. Pe fotografie se vedea chiar şi siajul instrumentului în aer. Fata primi locul întâi la un concurs de fotografii artistice, iar Tricil şi minunatul său saxofon apărură în toate ziarele şi revistele planetei aceleia, unde tipăriturile erau încă foarte rentabile şi ihtiologia încă nu fusese încununată cu numele de ştiinţă.

Odată cu ultimul sunet, prelung, scâncit, îngreunat de sufletul omului pus în el, saxofonul se rostogoli pe pat, alături de olog. Ceva amar şi totuşi dulce uşurare totodată impregnase aerul încăperii. Fiinţe şi lucruri respirară un scurt răstimp cu precauţie, ca în faţa unei dorinţe vechi dintr-o dată aflată pe pragul împlinirii, deşi împlinirea ei nu este posibilă şi nu va fi niciodată. Dar Bonanca făcu un mic semn cu policarul şi căţelul îşi ieşi din amorţeală, alergă la bucătărie şi, cât ai clipi, se întoarse cu o cutie de bere. Bonanca o luă şi bău. Răsturnase prea mult cutia şi lichidul izbucnea uneori pe de lături, îi curgea pe obraji şi se aduna într un singur şuvoi pe grumaz. Câinele i se urcase pe piept şi lingea lacom râuleţele de bere.

„Vrei?“ i se adresă ologul numai cu gestul lui Lae. Acesta întinse automat mâna şi cutia zbură spre el. Bău. Berea era rece şi bună, alcoolizată prin fermentare, nu artificial.
- Acum ne ştii, răsuflă Bonanca, aşezându-se pe fese, poţi să pleci. Noi nu suntem aşa scorţoşi. Noi ştim că suntem făcuţi şi din mizerie, nu numai din lumină.
Lae se simţi mic şi rău şi-i fu ciudă pe sine:
- Iartă mă, zise încet. Iartă-mă, n am vrut să te supăr.
Bonanca îl privi ostenit:
- Pune saxu’ în cui, te rog. Şi dă-i căţelului restu’ de bere. Fulg, aşa îl chiamă, Fulg. Are castronu’ lui în bucătărie, şi-o toarnă singur, dacă vrea. Fulg, ia, ia cutia de la nenea.
Lae se aplecă într-un genunchi şi mângâie câinele pe creştet:
- Fulg! îi zise el, alintându-l numai prin modularea vocii. Fulg!
Fulg îi zâmbi cu amândoi caninii de sus.


Notă: Puteţi citi integral acest volum descărcând gratuit varianta pdf Acrobat Reader.




0 comentarii

Click pentru a mări coperta


CATALOG

Sageata Cărţi pentru copii
Sageata Eseu
Sageata Fotografie & Arte plastice
Sageata Jurnalistică
Sageata Palimpsest
Sageata Poezie
Sageata Proză scurtă
Sageata Roman
Sageata Scenarii
Sageata Screensaver
Sageata Teatru


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer