Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Editura LiterNet  Sageata  Roman

Versiunea în limba românăEnglish versionVersion françaiseČeský

Bogdan Burileanu: A treia dimensiune

ISBN: 973-7893-59-X
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Fragment
Descarcă în format pdfAlte formateCiteşte un fragment

Avionul părea încremenit în aer. Acolo, la aproape unsprezece mii de metri altitudine, deplasarea nu se simţea deloc. Îţi trebuiau secunde bune ca să percepi modificarea unui reper exterior, fixat în prealabil. Şi totuşi, se mişcă... Instalat lejer în fotoliu, Martin Eissler nu se mai satură să tot privească afară, pe hubloul din stânga lui. La obişnuita operaţiune de check-in, solicitase în mod expres partea respectivă, calculând astfel încât soarele să nu-i bată în geam şi să-l oblige la coborâtul jaluzelei. Dimpotrivă, razele venite pieziş, dinspre dreapta, modelează frumos formele pe care se aştern, dându-le contur şi consistenţă. Cu câteva minute mai înainte, vocea bine jucată a stewardesei îl trezise din toropeala căreia i se abandona întotdeauna la drumurile lungi. "Vă informăm că am pătruns deja în spaţiul aerian al României". Acelaşi anunţ standard declanşa asupra lui, de fiecare dată, o relaxare asociată subconştient cu emoţia unui paraşutist ce se aruncă în gol, excitat de atracţia gravitaţională şi scăpat de constrângerea condiţionărilor împrejmuitoare: aer, pereţi, identitate, obligaţii. O stare de disponibilitate afectivă şi descătuşare, ca atunci când reintri într-un mediu căruia i-ai dus dorul. Nu izbutise să o explice nici unuia dintre prietenii săi, oricât a încercat să fie de convingător. Îi lipseau cuvintele capabile să exprime amestecul de încântare şi provocare, excitabilitate şi duioşie ce-l cuprindea în vârtejul vibraţiilor sale de îndată ce începea să simtă primele gâdilături ale atracţiei româneşti. Îi căzuse cu tronc (după o sintagmă de-a locului, cum nu se poate mai potrivită) acest univers bizar, cu contrastele sale puternice şi cu situaţii cel mai adesea imprevizibile în formă, dar congruente în fond. La fel de imprevizibil evoluaseră, de peste zece ani, şi trăirile sale afective. Ajunsese - nici el nu ştie cum - nu doar să-l intereseze şi să-l uimească ceea ce se petrecea în jurul lui, ci să înţeleagă şi chiar să se implice în ceea ce părea a fi, nu de puţine ori, rodul unei ficţiuni scăpate de sub controlul însuşi al ficţionarului. El, elveţianul get-beget, strâmbând din nas şi ţinându-se departe de fojgăiala orientală, ca şi de obişnuita dezordine latină, găsise tocmai aici - în inima Balcanului - atâtea locuri, oameni şi situaţii de care să se simtă apropiat. De ce oare? Alex punea asta pe seama unei vieţi anterioare, petrecută fericit aici. Ariana îi sugerase odată, într-una din minunatele ei scrisori, că ar fi vrăjit. Şi că, din două una: ori îi va trece repede, ori va rămâne pe vecie aşa. Nu are nici un rost, spunea ea, strădania să conştientizezi ceea ce ţine doar de sfera inefabilă a unor porniri sufleteşti; a unor impulsuri care există pentru că... există. Martin avea, la vremea aceea, spre treizeci de ani. A sperat că experienţa şi înţelepciunea care vin şi se sedimentează odată cu trecerea timpului, l-ar putea lumina şi în sensul respectiv. "Si jeunesse savait!... Si vieillesse pouvait..." avertizează al naibii de dureros un proverb franţuzesc. Provoacă, râcâie, exasperează. Acum, în pragul vârstei de patruzeci de ani, aflat cam la jumătatea drumului, vede că nu izbutise deloc să se dumirească. Nu ştia încă sau nu mai putea, deja? De ce, şi după dispariţia Arianei, rămânea irezistibil atras de această lume, ce refuză cu o graţioasă îndârjire, să se lase definită şi, cu atât mai puţin, influenţată sau controlată, mereu gata să-l ia prin surprindere, să-l şocheze în bine sau în rău? Venise de zeci de ori, bătuse ţara în lung şi-n lat, ajungând astfel să o descopere în tot ce avea ea sublim, dar şi ridicol sau respingător. Uite că vraja se menţinuse. Şi îl ţinuse, dându-i puterea să treacă peste momente şi situaţii de tot felul. Operase o sumedenie de bolnavi, se implicase în acţiuni umanitare, căutând cu înverşunare - dar şi cu o perversă încântare - nu numai să priceapă, dar să şi rezolve. Atât cât stătea în puterea lui...

...Privit de sus, pământul ăsta care i se lipise de suflet pare perfect. Eterna şi fascinanta Românie! Această sintagmă atât de fericit compusă îi invadase creierul şi îi ocupase definitiv inima. Reprezintă titlul unui album primit cadou, într-una din precedentele sale călătorii, şi care conţine câteva sute de fotografii superbe: peisagii, portrete, clădiri, monumente - unul mai impresionant ca altul. Şi atât de autentice, deloc căutate sau prelucrate... o colecţie naturală de frumos şi bine, de profunzime, simplitate şi armonie desăvârşită.

Mai aruncă o privire în afară. Parcă şi lumina ce pătrunde acum prin ferestrele avionului poartă în ea ceva hieratic. Categoric, continuă să plutească prin aceeaşi stare de beatitudine care îl învăluie la fiecare revenire. Şi asta în pofida tuturor schimbărilor intervenite, între timp, în viaţa lui.... Îşi lipeşte fruntea de geamul răcoros al hubloului, băgând de seamă că până şi sâcâitoarea durere de cap, cu care se alesese încă de dimineaţă din cauza întârzierii taxiului comandat, a dispărut ca prin farmec. În jurul lui, atmosferă aseptică, compusă din plastic strălucitor, gesturi mecanice şi odorizante tip. O amorţeală neglijentă şi imprecisă îi marchează pe ceilalţi pasageri, majoritatea elveţieni de-ai lui, ori francezi din Jura şi Haute Svoye, cărora le este mai la îndemână aeroportul din Geneva decât cel din Paris. Fiecare îşi omoară plictiseala în felul său - unii someiază, alţii răsfoiesc revistele ilustrate, fumează, ronţăie ori pălăvrăgesc. Pe rândul de scaune opus lui, un copilaş, care şi-a împodobit creştetul cu un coif strălucitor, confecţionat din punga de hârtie destinată celor ce suferă de rău de aer, îşi agasează bunicul, tot încercând să smulgă de la el încuviinţarea de a porni la luptă, cavalereşte, aşa cum trebuie să fi văzut el prin vreun desen animat. Îşi agită, plin de vitejie, o invizibilă spadă (lance sau mitralieră... cine poate şti?) îndreptată împotriva celor pe care este sigur că i-ar fi descoperit acolo, jos, prin codri şi grote: "Barbarii! Barbarii, Tonton... tu nu-i vezi? Uite cum ne atacă şi sunt gata să ne doboare cu antiaeriana lor împuţită!" Urmează o salvă de onomatopee nimicitoare, pornite din gura puştiului, şi care trebuie să fi spulberat, fără putinţă de tăgadă, orice veleitate de rezistenţă, oricât de eroică, din partea duşmanului. Primeşte drept premiu pentru victoria lui o altă pungă - strălucitoare, foşnitoare şi, mai cu seamă, doldora cu bomboane de ciocolată, ce se răstoarnă din ea ca nişte nestemate. Cei din preajmă, care au urmărit amuzaţi episodul, îl aplaudă generos pe gălăgiosul şi triumfătorul erou. Până şi doamna care stă alături, pe fotoliul dinspre interval, schiţează un zâmbet îngăduitor, de sub care arată mai puţin crispată şi severă, cum se grăbise să o categorisească Martin după cele câteva cuvinte de complezenţă schimbate în hălămoşteala îmbarcării. Ce mai... efectul îmblânzitor s-a produs. Cât despre el, o gâdilătură imprecisă, dar cu atât mai plăcută, îl străbate pe sub piele. Nu mai are stare, îi vine să se smulgă de sub strânsoarea centurii şi din imobilitatea nefirească a cabinei. Ştiinţific vorbind, adică obiectiv, această excitabilitate pozitivă poate fi pusă pe seama endorfinelor care trebuie să-i fi inundat dintr-o dată sângele. Desigur, nu poate neglija nici dimensiunea subiectivă. Cel puţin să fie conştient de ea. I s-a mai întâmplat să încerce asemenea trăiri afective, dar parcă niciodată atât de acut şi de intens ca de această dată.

Nona, prietena lui cea atât de pasionată şi, ca atare, predispusă la interpretări oculte, ar lua-o ca pe un semn, o premoniţie. "Te trage aţa", o expresie cum nu se poate mai potrivită pentru asemenea porniri... I-ar plăcea, cum să nu, să ştie că exact aşa şi este. Îi vine greu să creadă şi, totuşi... nu se ştie niciodată. Mai ales în România, unde orice devine, oricând, posibil. Nici măcar nu merită osteneala să prevezi, să-ţi dai silinţa de a preîntâmpina o întâmplare, o situaţie: vei fi, cu siguranţă, depăşit de ea. S-a deprins, ajungând chiar să-i facă plăcere să se lase angrenat în acest soi de hazard, cu mult mai dens, mai substanţial şi mai palpitant decât senzaţiile tari provocate de tensiunea unor pariuri ocazionale, a jocurilor de noroc practicate pe la cazinou. Ce-i drept, riscurile se dovedesc rareori tot atât de mari, de importante. Orice se poate îndulci, aranja, dacă nu chiar rezolva prin metoda compromisului mai mut sau mai puţin onest. "Suntem aici la porţile Orientului, unde totul se ia în uşor". Cine a spus asta? Nu-şi mai aminteşte. Dar a avut dreptate. Românii aceştia au nu doar talentul, dar şi vocaţia de a se "descurca" - asta însemnând o respingere deliberată a constrângerilor, a limitelor impuse de orice normă. Şi care sunt, mai întotdeauna, depăşite pe cont propriu; fie prin eludare, fie prin desconsiderare. Dispar ca şi cum n-ar fi existat. Imaginaţia şi îndrăzneala puse la bătaie în astfel de scopuri se dovedesc a fi nu doar îmbelşugate, ci de-a dreptul inepuizabile. Păcat că sunt folosite mai mult în sens evaziv, distructiv, în loc să întemeieze soluţii pozitive. La început, când a venit în contact cu acest obicei (un veritabil fenomen, întrucât caracterizează aproape toată societatea, cu adânci tradiţii în istorie), Martin s-a speriat. Dar, odată depăşită prima impresie, acomodând şi adaptând principiile la realităţile locului, totul a devenit suportabil; pe alocuri chiar acceptabil. Făcând abstracţie de unele aspecte etice, totul putea fi privit ca un spectacol în care suspansul şi ingeniozitatea creează tensiunea. Pe alocuri chiar distractiv, cu condiţia de a nu fi implicat direct. Când, totuşi, nu poţi evita acest lucru, trebuie să te situezi cât mai la periferie, ca să dispari la timp; sau măcar să nu fii remarcat ori atins. Un alt sfat desprins din inepuizabila şi valoroasa colecţie a Nonei a fost acela de a evita să se complice în relaţii prea apropiate de nivelul oficial cu persoane imprecis definite din punct de vedere social, ea incluzând aici studiile, averea, profesia şi moralitatea. Cam multe... "Aici, miniştrii şi grăjdarii găsesc mai degrabă numitorul comun, nu în asta constă problema. Poziţia de mijloc poate fi fatală prin vulnerabilitatea pe care o prezintă în raport cu extremele!". Atât cât îl ţinuseră puterile, încercase să se conformeze acestui comandament excesiv de pretenţios şi greu de aplicat. Asta în primul rând ca o dovadă a încrederii pe care o manifestă în "Frumoasa Anticăreasă", cum îi place lui să o alinte. La cei şaizeci şi... treaba ei de ani, această femeie adorabilă, ce refuză fără efort să-şi arate vârsta, a rămas româncă, deşi trăieşte de o jumătate de viaţă în Elveţia. El unul se simte extraordinar în compania ei. A cunoscut-o accidental, tot cu ocazia unui zbor către Bucureşti. S-a nimerit să primească locurile unul lângă altul. Mai mult nici nu-ţi trebuie, după ce ai ajuns lângă Nona. Apoi l-a ghidat, din proprie iniţiativă, prin acest spaţiu atrăgător ca o capcană. Exuberantă şi dezinvoltă, emanând şi risipind o energie debordantă, colecţionara de antichităţi face din nonconformismul său un element de atracţie şi de succes. O îndrăgise la prima vedere, chiar dacă se simţise oarecum copleşit de sporovăiala precipitată şi discontinuă, aparent dezordonată, ca şi mimica ei, altfel cuceritoare prin farmecul evident, dar şi profunzimea nebănuită pentru cine nu apucă să o cunoască destul de bine. El trecuse, nu e în stare nici azi să-şi explice cum, peste reţinerile sale obişnuite când vine în contact cu persoanele deschise, hipercomunicative.

Uite că nu a fost cazul cu Nona. De ce oare? Nici acum, după opt ani şi jumătate de prietenie strânsă, nu poate preciza ce anume l-a făcut să depăşească atât de uşor pragul incomunicabilităţii lui structurale. A unei timidităţi excesive, poate speciale, dar cu atât mai reale. Încărcătura sentimentală afectează întotdeauna percepţia, cu precădere la oamenii slabi, cu instinct ludic dezvoltat sau, dimpotrivă, cu o pronunţată, dar bine mascată labilitate emoţională - diagnosticul preferat al colegului său Vian, un fel de axiomă prin care doctorul de suflete îşi defineşte cazurile mai complicate. Deşi percepe nuanţa elegant incriminatorie, Martin îşi asumă verdictul, chit că acesta fusese formulat la o simplă şuetă, ba încă sub forma unei păreri de ordin general. Câtă dreptate are în privinţa lui psihoterapeutul se verifică încă odată acum, când - pe măsură ce monitorul de cabină, atârnat oblic chiar în faţă deasupra lui, marchează kilometrii lăsaţi în urmă - regretă tot intens îndepărtarea de Nona, reţinută la Geneva graţie obligaţiilor sale buniceşti. Având-o alături, s-ar simţi nu atât de expus surprizelor ce-l aşteaptă la tot pasul, dar pe care, paradoxal, le savurează, într-un mod aproape pervers. Aşa stând lucrurile, nu-i rămâne decât să trăiască, pe cont propriu, revenirea în acest univers care îi place din ce în ce mai mult, în pofida atâtor nepotriviri structurale cu felul său de-a fi. Să se datoreze oare, acest imbold, banalei reguli potrivit căreia contrariile se atrag? Sau numai nădejdii minime, tainice, dar irepresibile că poate, totuşi, va izbuti odată - fie şi din întâmplare - să afle ce s-a întâmplat cu Ariana? Trebuie să recunoască (şi o face, de altfel, cu deplină francheţe) că aceasta este, de aproape zece ani, miza fundamentală a fiecăreia dintre revenirile sale. A oricărei curiozităţi, disponibilităţi sau iniţiative; a tuturor eforturilor, contactelor personale şi instituţionale pe care le-a stabilit. Pentru asta s-a străduit să-şi facă, dacă nu chiar prieteni, măcar relaţii de încredere, oameni pe a căror sinceritate şi corectitudine contează. Condiţie esenţială când e vorba să întemeieze, să realizeze ori să obţină împreună ceva.

Consultându-şi încă o dată agenda celor patru zile pe care le va petrece aici, încearcă o senzaţie difuză, incertă, de neîmplinire. Afacerile îl vor reţine doar în Capitală, cu toate că ar fi dorit mult să dea o raită pe la Sighişoara şi Târgu-Mureş - oraşe de care îl leagă amintiri tulburătoare, dureroase. Ca de fiecare dată, încearcă să se lase pătruns de credinţa că, ajutându-i pe alţii, îi va veni şi lui, odată şi odată, rândul să fie ajutat. De întâmplare, de vreun prieten, de soartă... nu contează. Pastorul Heinrich, de la biserica cea nouă din Weisenstein, nu pierde niciodată prilejul să atragă atenţia că, prin noţiunea de coincidenţă - atunci când aceasta apare şi se manifestă - ar trebui să înţelegem doar anonimatul sub care se ascunde Dumnezeu. Ortodocşii de pe aici sunt sceptici faţă de aproape orice, mai puţin de mila, de bunăvoinţa Celui de Sus când e vorba să le împlinească rugăminţile. În definitiv, de ce nu s-ar lăsa şi el pătruns de această convingere? Mai ales că acum, după atâta vreme, dorinţa lui nu mai conţine nimic nelegitim sau păcătos, ci numai nevoia obsedantă de a şti adevărul, de a afla ce anume (şi, eventual, de ce...) s-a petrecut după. Alex, unul dintre prietenii căruia a avut curajul să-i relateze totul, cerându-i şi părerea asupra întregii poveşti, l-a sfătuit demult să renunţe. Adică nu chiar, ci să lase lucrurile la voia întâmplării. Dacă e să se rezolve, vreodată, ceva, atunci se va petrece de la sine. Dacă nu... nu. Aşa e pe aici, pe la noi, a încercat jurnalistul să-l dezamorseze. Asta după ce, solicitat de Martin să-l ajute în găsirea vreunui indiciu, ceva, eşuase în cercetările sale, obligat să admită neputinţa şi brambureala unui întreg sistem public, începând cu serviciile poliţieneşti de evidenţă a populaţiei şi până la arhivele alandala ale unor aşezăminte universitare. Proverbul indigen ce desemnează o asemenea tentativă drept căutarea acului în carul cu fân exprima perfect situaţia dată, chiar dacă această comparaţie îi oferea, din păcate, dimensiunea reală a şanselor pe care ar mai fi putut conta în demersul său. Această remarcă realistă fusese catalogată de acelaşi inepuizabil Alex ca dovadă a contaminării sale cu scepticismul specific locului. "Vezi, ai ajuns deja să gândeşti româneşte", îl tachinase jurnalistul. După care se grăbise să-i mai servească, întru redresarea moralului, o altă pildă extrasă din folclor: "La barza chioară îi face Dumnezeu cuib". Altfel spus, aceeaşi speranţă buimacă în "ce-o fi... o fi. Dacă o fi să fie... va fi. Iar dacă nu - nu. Nu pierde din vedere că România, şi nicidecum America, este ţara tuturor posibilităţilor" adăugase, mai curând ironic decât consolator, prietenul său.

Stewardesa micuţă şi durdulie, ca un titirez, apare pe intervalul dintre rânduri, opintindu-se caraghios, pentru tocurile mult prea înalte pentru statura ei, să împingă un cărucior plin cu mărfuri vandabile în sistemul duty free. Altădată mai cumpăra şi el câte un parfumel, un after-shave sau vreo sticlă de băutură, completând astfel portofoliul de cadouri şi atenţii, absolut necesar într-o lume în care darul reprezintă nu doar calea, ci chiar condiţia reuşitei. Acum nu-i trebuie nimic, îl aşteaptă alt gen de contacte. Examinează, în schimb (ca de obicei) fata, căutând să surprindă, eventual, o cât de neînsemnată asemănare cu Ariana. Imposibil. Oricât ar scormoni el, bruneta agilă în mişcări, sigură pe ea ca un automat perfect programat, cu un zâmbet afişat profesionist, nu corespunde deloc aşteptărilor. Urmărindu-i frenezia, în care tupeul răzbate de sub stratul de politeţe, Martin îşi împiedică ochii mai întâi în salba de inele care-i ornează excesiv degetele scurte, cu unghii lăcuite într-un vineţiu aiuritor. Aur mult, expus ostentativ, ca într-un galantar; indiciu ce s-ar dori convingător în privinţa eleganţei, rafinamentului, dar mai ales a bogăţiei aducătoare de prestigiu social aici, în anticamera Levantului. Pentru orice elveţian, conştient de faptul că bunăstarea se dobândeşte, dar nu se exhibă niciodată, acest obicei propriu unei lumi sărace şi dornice de parvenire, poate părea ridicol. El, însă, este mai tolerant; admite, chiar dacă nu agreează, aceste defulări ale unor complexe nevindecate, de pe vremea când sărăcia impusă ca politică de stat şi deziderat naţional purta numele de "sobrietate". Avusese prilejul să descopere multe dintre frustrările acestor oameni încă de la prima lui călătorie văzând cum, dintr-o banală ciocolată Nestlee, se păstra după consum ambalajul. Şi când o sticlă de Pepsi Cola demonstra, pentru cel care o expunea după golire, dovada prestigiului său social; căci un astfel de produs se putea procura aproape întotdeauna pe sub mână, la suprapreţ - asta dacă nu aveai privilegiul unei aprovizionări preferenţiale, rezervată cadrelor de nădejde pe care se bizuia regimul politic. Rămăseseră, iată, reflexele (sau sechelele) unei penibile meschinării, greu de vindecat şi la cei care, azi, izbutiseră să-şi schimbe radical condiţia economică. Dacă şi unul ca Şerban Dragu, preşedintele fundaţiei cu care colaborează atât de bine în ultima vreme, îşi expune pixurile şi creioanele de pe birou într-o fostă cutie de Tuborg din aluminiu...

O hurducătură zdravănă violentează, dintr-o dată, confortul aseptic al cabinei. Sticlele de Cinzano, Martini şi Ballentine's, de pe căruciorul stewardesei, încep să zăngăne oarecum muzical, sub trepidaţiile scurte şi energice, care se succed într-un ritm tot mai susţinut. Probabil spre a-şi face curaj, cineva din spate anunţă cu voce de chefliu că "a-nceput sârba", acel dans popular pe care şi Martin a avut posibilitatea să-l cunoască într-un sat îndepărtat, undeva pe lângă Dunăre. Dar aici, deasupra munţilor Retezat, smuciturile nu sunt deloc plăcute. Curenţii de aer străbătuţi cu motoarele huruind, ambalate la maximum, îşi fac de cap, cum le vine. La următorul şoc, o negresă de pe rândul opus de scaune începe să urle isteric. Imediat, impulsul este preluat de un copil mic, ce gângurise drăgălaş, până atunci, în braţele maică-sii. Până şi puştiul cel viteaz, victorios în lupta cu barbarii lui, şi-a scos acum coiful de pe cap, l-a desfăcut şi îl ţine aproape de gură, pregătit să-i redea rostul iniţial. Martin nu mai aşteaptă anunţul oficial, de care echipajul pare să fi uitat, şi îşi încheie conştiincios centura de siguranţă. Vecina sa încearcă acelaşi lucru, dar mâinile îi tremură şi nu nimereşte dispozitivul de cuplare a celor două barete de pânză, de care se agaţă speranţa că va scăpa cu bine. Păstrează pe faţă un rictus, care s-ar vrea zâmbet, dar impresia lăsată e mai curând jalnică. După ce a pus mâna şi i-a rezolvat centura, Martin încearcă să o încurajeze cu un banal "e-n ordine". Dar nici tonul lui, nici ce se petrece în aceste momente nu este suficient de convingător în sensul respectiv. Doamna mai găseşte, totuşi, prin străfundurile sale răscolite, reziduurile acide ale unei ironii - în replică la cele câteva cuvinte politicoase, pe care apucaseră să le schimbe la îmbarcare.
- Tot atât de încântătoare vi se mai pare, şi acum, România?
- Chiar mai mult, doamnă. Ştiţi, de când eram mic mă dau în vânt după Montagnes Russes. Şi apoi aţi auzit ce ne-au comunicat la îmbarcare: acest avion l-a transportat chiar pe Suveranul Pontif. Aşa încât...

Femeia uscată, platinată, cu faţa strălucind sub stratul gros de cremă, învestit cu misiunea dificilă de a-i ţine cât mai la respect vârsta, ce se apropie bine de cincizeci de ani, nu mai are puterea să asimileze astfel de îmbărbătări. Respiraţia i-a devenit sacadată iar rigiditatea mişcărilor, plus lividitatea accentuată, îi trădează problemele neuro-vegetative pe care Martin le intuise dinainte. Spre mirarea lui, cucoana mai găseşte, totuşi, resurse de ţâfnă.
- Eu... eu sunt de religie protestantă. Aşa că povestea cu Papa nu înseamnă pentru mine o garanţie, ci doar o reclamă nelalocul ei. Nu că ţin cu tot dinadinsul să vă temperez efluviile de simpatie, dar să ştiţi... românii ăştia sunt, toţi, foarte lăudăroşi.

Martin nu mai apucă să-i împărtăşească faptul că şi el este tot protestant. Brusc, avionul se cambrează, încercând să recupereze cu disperare înălţimea pierdută din cauza turbulenţelor. Motoarele gem, urlă. Victorie sau disperare? Instantaneu, un huruit sinistru, neobişnuit, se revarsă din spate, însoţit de nişte paşi apăsaţi şi repezi care, parcă, ar încerca să fugă. Încotro? În pofida stării de încordare, pasagerii se întorc, pe cât posibil, căutând să se dumirească de unde vine şi în ce constă neobişnuitul pericol. O izbitură puternică marchează, după câteva secunde dilatate, climaxul întregii tărăşenii: căruciorul cu mărfuri a luat-o la vale, antrenat pe planul prea înclinat şi, cu stewardesa atârnată de el, încercând cu disperare să-l oprească, s-a izbit de primul obstacol întâlnit. Zgomotul de cioburi amestecate cu obiecte metalice şi restul accesoriilor încheie, apoteotic, momentul sui generis, descărcând aproape instantaneu tensiunea care îi contopise pe pasageri.

Parcă declarându-se mulţumit de finalul zornăitor şi de cioburile care, conform superstiţiei locale, ar aduce întotdeauna noroc, avionul şi-a calmat evoluţia sincopată. Îşi lasă botul în jos şi pierde rapid, dar controlat, din înălţime, cufundându-se vitejeşte în nişte nori vălătuciţi şi negri, ce aleargă bezmetic în jurul lui. Monitorul marchează, imperturbabil, pierderea vertiginoasă, metru după metru, a altitudinii. Difuzorul vesteşte, calm, apropiata aterizare, dar vecina lui Martin refuză, cu o scorţoasă demnitate, bomboanele pe care i le oferă o a doua însoţitoare de bord. Apoi, cu o mişcare ce nu admite împotrivire, îşi smulge de pe burtă catarama ce o ţinea legată în scaun, se ridică şi se îndreaptă, sprijinindu-se de spătarele fotoliilor, către partea din fund a avionului. Planul înclinat, acum, invers, nu doar că nu o ajută, aşa cum se întâmplase cu căruciorul, dar o şi obligă să depună un efort suplimentar spre a ajunge acolo unde, nu încape nici o îndoială, o împinge nevoia. După câteva minute va reveni cu mai mult curaj... dar şi cu mai mulţi nervi.
- Poftim... Acum v-aţi lămurit cu cine avem de-a face?

Să-i răspundă? El nici nu ştie la ce se referă, dar bănuieşte că distinsei şi cartonatei doamne i s-a întâmplat ceva şi mai neplăcut decât urcuşul pe care a fost nevoită să-l străbată, spre a ajunge acolo unde dorea. Fie nu curge apa, fie s-au terminat (ori au fost furate) hârtia şi săpunul lichid. Trebuie să o asculte, politeţea şi solidaritatea naţională îl obligă, deşi consideră exagerat şi nedrept tonul ei, încercând să-l tragă la răspundere tocmai pe el, care nu are altă vină decât aceea că i s-a nimerit vecin, într-o călătorie altminteri agreabilă, dacă facem abstracţie de nişte banale incidente atmosferice.
- Doar v-am avertizat de la bun început, continuă doamna, atât de nervoasă încât amestecă germana cu franceza. Nişte nesimţiţi... fără excepţie. Sălbatici... necivilizaţi.... Barbari! Are dreptate copilul acesta. Dumneavoastră ce vă pasă? Sunteţi bărbat, dar încercaţi să intraţi în pielea unei femei în spatele căreia nişte derbedei comentează când o văd mergând la toaletă. Pentru ca, la întoarcere, să-mi facă semne triviale şi... şi... să îndrăznească să mă ciupească! Ei... ce spuneţi de asta?

Ce să spună? Înţelege cel mult că doamna (parcă Sachs, dacă a reţinut bine) nu a prea călătorit în Europa de Est după căderea - sau, în fine, ridicarea - Cortinei de Fier, ca să vadă şi, eventual, să înţeleagă acest mediu atât de neoccidental şi de neconformist. Plin de vitalitate, dar - acum - şi de o îndrăzneală fără limite, în care libertatea de manifestare (recent şi neaşteptat dobândită) le oferă unor oameni nepregătiţi pentru aşa ceva prilejul să mai exagereze, să mai şi greşească, sau chiar să-şi dea, nu de puţine ori, în petic. E regretabil şi neplăcut, desigur. Nu pentru a intra în contact cu asemenea manifestări ai venit aici, dar trebuie să fii pregătit să faci faţă micilor incidente de acest gen. Civilizaţia nu apare în mod spontan, elementele se adună greu, peste tot în lumea asta. Nici elveţienii, probabil, nu erau atât de politicoşi, de serioşi şi de riguroşi în urmă cu şapte sute de ani, când au început să-şi întemeieze confederaţia. Un decalaj - mare şi, poate, obiectiv, atâta tot. Puţină înţelegere, ceva mai multă răbdare... Trebuie să fim încrezători. Istoria nu se face bătând din palme. Suntem datori, la rândul nostru, cu toleranţă, cu generozitate şi cu susţinere, dacă vrem să-i aducem lângă noi. Cu ce altceva se poate astupa prăpastia actuală?

Ferestrele avionului s-au învineţit. Nu chiar ca lacul de pe unghiile stewardesei dar... la Bucureşti este vreme închisă. Plouă mărunt şi bate vântul în rafale, după cum susţine anunţul meteorologic servit pe cale acustică. Numai ochii exoftalmici ai doamnei Sachs, purtând semnele inconfundabile ale bolii numite Basedoff, aruncă fulgere de mânie. Zguduitura finală, produsă la contactul cu pista cenuşie şi udă din beton neasfaltat, pune parcă punct final oricărei comunicări dintre ei. La debarcare, un "bună ziua" scuipat cu gura strânsă, după care se îndreaptă cu acelaşi pas nemţesc, apăsat, către ieşirea de lângă cabina piloţilor. Nu-i deloc exclus să păstreze şi pentru ei câteva reproşuri. Ca să nu fie martor, Martin Eissler alege direcţia opusă, convins că - orice argument i-ar fi oferit compatrioatei sale - aceasta va rămâne neclintită în eroarea de a respinge otova şi, a priori, orice argument binevoitor. "Atunci ce-o mai fi căutând aici?" se întreabă el intrigat.

Îşi recuperează sacul de mână din sertarul aflat sub tavanul avionului. Mai aruncă o privire către scaunele răvăşite, cu spătarele înclinate, cu braţele ridicate şi husele strâmbate, apoi către podeaua de pe care mocheta s-a strâns, formând câteva cute transversale, ca nişte gâlme. În fine, o porneşte spre uşă, străbătând fără grabă porţiunea pe care o apucaseră, ceva mai devreme, şi căruciorul cu lucruri ieftine şi doamna cea basedoviană. Nu-i trebuie prea mult spirit de observaţie sau cine ştie ce perspicacitate spre a-i recunoaşte imediat pe cei care o supăraseră. Legaţi încă de scaune - unii cu centura, dar vreo câţiva cu cătuşe - cam zece, poate chiar doisprezece bărbaţi tineri îl examinează fără reţinere, cu un soi de curiozitate lacomă. Privirile crâncene, tăioase ca nişte lame de cuţit, ori dispreţuitor-şmechereşti, se lipesc de el, lansate dintre bubele sau cicatricele care le ornează tuturor capetele tunse chilug. Spre deosebire de Martin, nu încape îndoială că nici unul dintre aceşti pasageri nu se bucură că a ajuns la destinaţie. Martin îi cunoaşte, a mai avut asemenea companioni de zbor, venind spre Bucureşti. Sunt expulzaţii - unora le-au expirat vizele de şedere, alţii au pătruns fraudulos în spaţiul sacru al lumii libere, majoritatea, cu fel de fel de infracţiuni la activ. "Olimpicii" sau "Şobolanii", cum sunt numiţi în jargonul aspru şi dispreţuitor al poliţiei de frontieră de pe aeroporturile occidentale, sunt totuşi o realitate. Neplăcută, incomodă, deranjantă (în multe cazuri, chiar periculoasă). Dar, oricum i-ai spune şi orice i-ai face, treci greu peste marele dezavantaj că nu poate fi prevenită, ameliorată sau eradicată, ci doar reprimată. Însuşi faptul că sunt expediaţi înapoi, în aceleaşi condiţii care i-au format şi i-au determinat să năvălească spre Vest (majoritatea de mai multe ori) arată cât contează pentru ei restricţiile oficiale privind acordarea vizelor de intrare. Cum îi spunea Marc, un amic poliţist în structurile pregătite special pentru a ţine sub control acest segment extrem de sensibil, iată genul de pacoste de care, orice ai face, n-ai cum scăpa. Daţi afară pe uşă, reintră pe fereastră, pe coş, prin găurile de la prize sau crăpăturile din pereţi, pe oriunde... Se descurcă, numai ei ştiu cum, trec... dacă văd că le merge, sfidează până la capăt şi legile, şi obiceiurile societăţii în care au pătruns. Unii sunt disperaţi, alţii curioşi sau lacomi, dar aproape toţi - experimentaţi. Îi uneşte un adevăr trist, jenant, intratabil: nu fug în nici un caz de binele de acasă. Spre deosebire de mulţi dintre compatrioţii săi, doctorul Eissler este de părere că acest tratament, bazat pe interdicţie, brutalitate şi represiune, nu reuşeşte decât să-i motiveze şi să le stimuleze eforturile de a-şi demonstra puterea, ingeniozitatea... Într-un cuvânt: superioritatea nocivă, malignă, asupra unui sistem care îi respinge constant, dar inutil. Ce să le faci? Cum să-i goneşti cu dispreţ şi, adesea, cu forţa, nu doar spre a scăpa pentru moment de ei, ci şi spre a-i convinge că nu sunt doriţi, nici măcar temuţi... ci doar dispreţuiţi? Rezultatul este că şi ei îţi întorc aversiunea, mai încrâncenată, mai subtilă şi, de aceea, mai greu de contracarat. Se simt persecutaţi şi desconsideraţi pe nedrept. Frustrarea lor este adâncă şi nevindecabilă generând - pe fondul unei imoralităţi extrem de ingenioase - resursele şi mijloacele care asigură perseverenţa şi succesul. De câte ori a avut ocazia, Martin a susţinut că numai cu încredere, respect şi înţelegere pot fi aduşi (şi nu trimişi) aceşti oameni la ei acasă, pe calea cea bună. Această convingere umanistă, rezonabilă (chiar dacă dificil de concretizat) l-a făcut pe el, doctorul chirurg Martin Eissler, să se dedice cu aceeaşi înverşunare acţiunilor de întrajutorare. Şi, indiferent la ceea ce i-ar obiecta unul sau altul dintre cunoscuţii săi, nu are de ce să-i pară rău pentru asta.
Cu aceste gânduri se opreşte chiar în mijlocul grupului de expulzaţi. Nu vede nici un motiv să se teamă de reacţiile lor. S-a făcut aproape un fel de linişte, una spartă doar de câte vreo interjecţie sau poantă pe care, el unul, are avantajul de a nu o pricepe. Oameni necăjiţi, dispuşi să braveze în nenorocirea lor. Îşi scoate portofelul, alegând din el o bancnotă de cincizeci de franci. După o scurtă ezitare, în timpul căreia a transformat suma în lei, se hotărăşte să o dubleze. Măcar să înţeleagă fiecare dintre nefericiţii lui tovarăşi de drum ceva din partea ce-i revine din darul primit. Văzându-l cu banii în mână, excitaţia "olimpicilor" se apropie de paroxism. Parcă sunt nişte lupi flămânzi, aşteptând în cuşca de la Zoo să vadă cui îi va fi aruncată halca de carne crudă din mâna îngrijitorului. Dintre tăvi, tacâmuri şi ambalaje de unică folosinţă, stewardesa cea mignonă asistă la scenă, amuzată dar şi incitată de aşteptarea punctului culminant. Îi aruncă un zâmbet complice, în spatele căruia Martin nu este în stare să desluşească dacă gândul ce-l animă este unul de încurajare, admiraţie sau numai de invidie. Dacă i-ar încredinţa ei suma donată, rugând-o să îndeplinească oficiile de împărţire în rândul beneficiarilor? Varianta îl tentează, dar nu mai are timp să o ducă la bun sfârşit. Din spate, unul dintre "olimpici" s-a ridicat fulgerător de la locul lui, atât cât îi permite cătuşa fixată pe mâna stângă. Cu un "danke" triumfător, şuierat printre dinţi, îi smulge, expert, banii pe care imediat, îi ridică deasupra capului, aşa cum fac sportivii când câştigă un trofeu preţios. Strigătele celorlalţi membri ai grupului, izbucnite aproape instantaneu, amplifică şi sporesc confuzia. Nu ştii dacă este o reacţie de triumf, de gratitudine sau de mânie. Dar asta are, deja, mai puţină importanţă pentru el, gestul şi intenţia contează. Înainte de a fi prins, ca la rugby, în mijlocul grămezii, izbuteşte să se strecoare către ieşire, redresându-se de pe urma piedicii puse din spate, unde hărmălaia a dobândit, deja, accente extrem de tari. Mai apucă să audă vocea ascuţită a stewardesei, amestecată cu celelalte glasuri, înainte de a începe să coboare, cu pas elastic, treptele scării mobile care îl ajută să ajungă cu picioarele pe pământ românesc.




Notă: Puteţi citi integral acest volum descărcând gratuit varianta pdf Acrobat Reader.




3 comentarii

  • despre Bogdan, numai de bine!
    DV, 25.11.2010, 12:37

    Bogdan a fost un bun coleg, este un om de finete si de caracter (ce aiurea suna cuvintele "de bine", numai injuraturile sunt simpatice in Romania; Bogdan insa chiar merita cuvinte faine). Pe deasupra, stiati ca Bogdan este nepotul (dupa sora) al lui Eugen Ionescu? Inclusiv asemanarea fizica este absolut uluitoare. Felicitari, Bogdan, pentru aparitie!
    O fosta colega

    • RE: despre Bogdan, numai de bine!
      Bogdan Burileanu, 05.12.2010, 21:33

      multumesc pentru gandurile si vorbele frumoase, necunoscuta mea colega! daca ti-a placut romanul... ma bucur si mai mult.
      cat despre "nepoteala" mea ionesciana - e reala, dar nerelevanta sub nici un aspect. nu am nici un merit si nu am avut nici un avantaj de pe urma ei. pana la revolutie - chiar dimpotriva. niciodata nu am facut caz de ea, imi lipseste snobismul dambovitean necesar pentru asa ceva. reprezint atat cat ma duce capul, "palaria" ionesciana nu m-a influentat, nici nu m-a definit in vreun fel. iar asemanarea fizica (tot mai reala, pe masura ce ma "implinesc" la varsta) este absolut inexplicabila, avand in vedere ca legatura de rudenie devine nu dupa facultati, ci dupa casatoria sorei tatalui meu. poate ca este unul dintre reflexele absurdului...

  • Domnu` Burileanu
    Dinu Lazăr [membru], 18.07.2008, 09:58

    Ca unu` care il cunoaste pe domnu` Bogdan Burileanu de 40 de ani, nu pot decit sa ramin surprins - placut surprins - de ce si cum scrie si devine Bogdan. Foarte interesant...
    Poate prezentarea este putin cam ...aaaa... pozitivista, ca sa zic asa... dar cartea, mi se pare foarte interesanta si merita citita... Foarte interesanta lectura, bravo.

Click pentru a mări coperta


ALTE CĂRŢI

Sageata Bogdan Burileanu: Hard Risk


CATALOG

Sageata Cărţi pentru copii
Sageata Eseu
Sageata Fotografie & Arte plastice
Sageata Jurnalistică
Sageata Palimpsest
Sageata Poezie
Sageata Proză scurtă
Sageata Roman
Sageata Scenarii
Sageata Screensaver
Sageata Teatru


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer