Fragment
ISAIIA FINICHI
Pînă să-mi recapăt vederea, mă pomenesc luat de mînă şi cineva începe să pompeze cu ea, gata să mi-o dejghineze din umăr.
- Isaiia Finichi! Daţi-mi voie să mă recomand o dată! Vechea dumneavoastră cunoştinţă. Imposibil să nu vă reamintiţi de mine...
Mai lucrează de cîteva ori la mîna mea, în care timp (destul de îndelung), încep să disting o faţă rotundă şi lătăreaţă, turtită ca un taler, asezonată cu nişte laţe pline de rumeguş, cum se poartă de cîtăva vreme printre clienţii café-barurilor de pe marile bulevarde.
Chipul înverşunatului mi se pare cunoscut. Isaiia Finichi? Parcă am mai auzit undeva numele acesta. Individul este bondoc, poartă şi el nişte blugi, întocmai ca Lucky-Lucky, numai că-s ceva mai slinoşi şi roşi; numeroasele curele şi cureluşe îi vrîstează vindiacul subţire, prevăzut cu multiple şi inutile fermoare. De curele atîrnă cîteva aparate fotografice, vreo trei sau patru, un mega-flesh japonez, nişte exponometre, precum şi alte ustensile moderne din dotaţia unui fotoreporter contemporan.
Ne-a fotografiat prin surprindere. Încă mai are aparatul în mîna stîngă. Se uită prelung la mine, contrariat că nu-l recunosc.
- Păi, n-aţi colaborat la noi, la "Actualitatea", cu reportajul ăla de la Sibiu?... Crima din strada Haller!...
În sfîrşit mi se aprinde dioda. Cum să nu mi-l amintesc? E unul din cei mai aiuriţi fotoreporteri ai "Actualităţii". Omul care fotografiază orice şi oriunde. Dar cu laţele care-i curg de-o parte şi de alta a capului, nu mai seamănă deloc cu persoana pe care o văzusem la redacţie. Numele, ce-i drept, i-l uitasem, deşi nu-i un nume obişnuit.
- Ce mai faci, dom\'le Finichi? Ce meştereşti pe-aici?
- Vacanţier, dom\'le Conan, vacanţier. Aici îmi petrec totdeauna concediul. La madam Nachtigal... de ani de zile...
- Şi-n fiecare an, îmi rămîne dator cu cîteva sute de lei...
Coana Mariţa îi mai retează din entuziasm, furnizînd această informaţie ce nu pare să-l bucure din cale-afară.
- Vai de mine, venerabilă doamnă, dar pînă la urmă nu vi le-am achitat?
- Sigur că nu! Şi mai slăbeşte-mă cu venerabilă, că tot nu-ţi reduc din datorie. De fiecare dată mă aiureşti... ba c-ai isprăvit banii, ba că mi-i trimiţi prin poştă, că-mi vei face fotografii pentru ei, de parcă aş avea nevoie de fotografiile matale acum, la vîrsta mea. De ce nu m-ai tras în poză cînd aveam şaptezeci de kile şi treizeci de ani?... Ştii ce, dom\'le Sică, te-aşteaptă cineva afară... nu vezi că sîntem ocupaţi?...
Madam Nachtigal se poartă cu el cam aspru, dar sever (după cum obişnuieşte să zică tanti Raliţa). În doi timpi şi trei mişcări, îl evacuează din living-room. Şi în răstimp ce Isaiia Finichi se plasează pe-o orbită mai îndepărtată, coana Mariţa îmi dictează autoritar:
- Hai, dom\'le Conan, mută-ţi şase-unu ăla pe care l-ai dat, că ne-apucă noaptea... Lasă-l pe Sică. M-am săturat de el, ca de mere coricove. Mereu se ţine de tîmpenii dintr-astea. Nici nu-mi dau seama ce-o tot fi învîrtind cu aparatele alea. Ce fotografiază?...
Începe să mă chinuiască foamea. Sîntem la a treizeci şi treia partidă. Bineînţeles, cîştig în continuare. Am deschis fereastra, să nu murim asfixiaţi de trîmbele de fum pe care le azvîrle pe nări coana Mariţa. Răcoarea nopţii montane - trebuie să fie cel puţin ora zece - răzbate în living-room şi ne învăluie plăcut.
Acum mi-e foame de-a binelea. Pe neaşteptate, îmi amintesc că n-am vorbit nimic cu madam Nachtigal în privinţa mîncării. De fapt, nici în privinţa pretenţiilor materiale pentru odaie.
Atac direct:
- Coană Mariţo, pînă să-ncepem partida următoare, ar fi cazul să discutăm niţel despre costul găzduirii şi-al hranei... Eu ţin regim, aşa că n-o să ai prea multă bătaie de cap...
- Vai de mine şi n-ai luat nimic în gură de cînd ai venit! Ne-am lăsat furaţi de afurisitele astea de table. Să-ţi dau să guşti ceva?
- Nu v-aş refuza! Mi-e o foame atît de cumplită, încît aş încălca bucuros regimul de slăbire...
Fără să-mi mai comunice ceva în privinţa problemelor materiale, madam Nachtigal dă fuga spre fundul living-room-ului. Cu toată trupeşia, coana Mariţa se mişcă ca o zvîrlugă. Pesemne că s-a îndreptat spre bucătărie. Dar peste cîteva secunde, se întoarce cu mîinile goale.
O privesc nedumerit.
- Puţintică răbdare, că vine cît ai zice peşte!... La urma urmei, ce-ai voie să mănînci, dom\'le Conan? Zici că ţii regim, dar arăţi cam voinic, eşti destul de împlinit, ca să spun aşa... Cu odaia, o să ne împăcăm noi la preţ, cu un pol şi jumătate pe zi te-ai plătit... Dar cu mîncarea, trebuie să văd mai întîi ce pofteşti...
- Coană Mariţo, dacă ai la îndemînă o oaie, e bine s-o tunzi, nu s-o jupoi! Cum să-ţi dau 30 de lei pe zi? Ce, eşti hotel de lux? Ai telefon, portar, regie, bar de zi şi bar de noapte? Hai să fim serioşi! Mai mult de-un pol nu se merită...
- Stai blînd, dom\'le Conan, ne-nvoim şi cu un pol, mai ales dacă o să rămîi mai multă vreme... Şi ce rîmneşti să mănînci?
- Mai nimica toată, madam Nachtigal! Dimineaţa, un ceai de sunătoare, amestecat cu muşeţel, tei şi trandafiri, pe care ţi-l dau eu, gata mixat, apoi nişte brînză de "veci" (c-aşa îi spun eu), la prînz, o supă de zarzavat, strecurată, o bucăţică de carne fiartă sau friptă la grătar, ceva fructe, iar seara, la fel ca dimineaţa. Mezeluri şi tocături nu folosesc, cafea mi-am adus în gemantan, pîine n-am voie decît 100 de grame pe zi, aşa că, vezi, nu-i cine ştie ce...
- Şi cu regimul ăsta reuşeşti să te menţii la nivelul actual? Să nu-mi spui că-i aşa, că te şi cred! Mari mincinoşi sînt şi graşii ăştia, dom\'le Conan. Şi fără să fie scriitori. Barem eu mănînc pe faţă, nu spun că mă îngraş din pricina regimului dietetic...
- Cu mîncărurile pe care ţi le-am enumeart, trebuie să slăbesc. Cum am făcut de m-am îngrăşat, asta-i altă poveste... Dar în clipa de faţă, sînt în stare să ronţăi şi fier-beton de 0,5... Regimul îl începem de mîine!
Între timp, madam Nachtigal dăduse la o parte tablele şi întinsese o faţă de masă, pe care arajează grijulie două tacîmuri şi nişte farfurii. La vederea operaţiunilor, încep să mă treacă sudorile. E clar, fac o criză de hipoglicemie. Mă uit în dreapta şi-n stînga, dar nu observ nimic care să-mi combată simptomele.
Pînă şi coana Mariţa începe să dea semne de nervozitate:
- Ce moşmondeşti acolo, Bilă? Nu mai vii odată?
