Fragment
Sfârşit de mileniu. Plouă cerul îşi scutură oboseala oameni trişti continuă să locuiască în case triste unde pereţii se privesc faţă în faţă ca zilele cu nopţile şi prezenţele cu absenţele... Nici un semn de dincolo nici o emoţie expulzată din spaţiile unde misterul se stratifică rece – scânduri indiferente în curtea unei fabrici de cherestea ci doar această diversiune a timpului ţesându-se în vreme ce se deşiră ca hainele morţilor – singurele în stare să tacă despre ceea ce nu ştiu vorbi. Stau la fereastra dintre cele ce se întâmplă şi nu se întâmplă în această ploaie şi uscată şi udă pândind o germinaţie de răspunsuri la întrebări încă neînsămânţate. Iar din orizont pe oceanul de inexprimabil înaintează poemul – cu o ramură de cuvinte în dimineaţa lumii – înseninând ape sumbre ademenit de fluieratul distrat al meu, al tău. |
