Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Editura LiterNet  Sageata  Teatru

Versiunea în limba românăEnglish versionVersion françaiseČeský

Lia Bugnar: Femeia din manuscris

ISBN: 973-7893-26-3
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Fragment
Descarcă în format pdfAlte formateCiteşte un fragment
Actul I




Femeia:

Întotdeauna am crezut că am un destin cu totul şi cu totul deosebit. Şi când spun deosebit, n-are rost să vă simţiţi ofensaţi: "încă una care se crede mai brează ca toţi ceilalţi...". Nu un destin deosebit de-al vostru, ci unul deosebit chiar de-al meu. Tot timpul am avut senzaţia ciudată că sunt aşteptată în altă parte. Chiar şi acum, la vârsta pe care o am - şi-am să vă rog să aveţi gentileţea de a nu-mi cere să v-o mărturisesc - încă mai am convingerea că s-a produs o încurcătură la naşterea mea şi astfel am ajuns în casa acelor doi oameni care au insistat, mult timp după aceea, să le spun "mamă" şi "tată". Erau oameni foarte cumsecade şi de o simplitate comparabilă doar cu aceea a unei ploi mărunte... Nu zâmbiţi, o să vă obişnuiţi cu comparaţiile astea ale mele! Comparaţiile mele sunt comparabile doar cu o lebădă în căutarea unei eşarfe pe care, evident, n-o va găsi niciodată...

Copilăria mea? "Cea mai banală", "Cea mai ternă" sunt expresii insuficiente ca s-o descriu exact. Aşa că mă văd nevoită să apelez la una din incomparabilele mele comparaţii: o copilărie comparabilă cu interesul pe care îl citeşti în ochii unei vaci ce paşte de o oră şi jumătate. Singurul lucru pe care merită să-l ştiţi şi voi este: cum am pus eu capăt, la vârsta de 11 ani şi cinci luni, acestei inutilităţi care era copilăria mea.

Când vrei să începi o viaţă nouă, nu trebuie decât să iei trenul potrivit.

Tren... tren... muzica roţilor... comparabilă cu ce? Da' ştiu... cu respiraţia întretăiată a unui bărbat ce îţi spune "te iubesc", ştiind că nu vei fi niciodată a lui... (Se aude zgomot de roţi de tren.) Mâna controlorului încleştată de gulerul meu... drumul dintr-un compartiment în altul: "O cunoaşte cineva pe copila asta?".

Compartimentele de tren! Nu există ceva mai frumos! Sunt atât de provizorii! "Acesta e locul meu", spunem cu seninătate, ştiind că peste câteva ceasuri sau o zi vom părăsi locul acela şi nu-l vom mai vedea, poate, niciodată! Dar, până atunci, compartimentul ne soarbe mirosurile, ne găzduieşte obiectele şi aude cele mai fascinante poveşti ale noastre.

"O cunoaşte cineva pe copila asta?"

Dantele, cutii de bomboane, cufere cu cele mai frumoase lucruri... întotdeauna ne luăm cele mai frumoase lucruri într-o călătorie... într-unul din compartimentele astea se află şi locul meu...

"O cunoaşte cineva pe copila asta?"

Când ajungi în dreptul locului tău, nu ai cum să nu-l recunoşti! Şi-atunci, nu trebuie decât să dai drumul şuvoiului de lacrimi pe care îl aveai pregătit de când te-ai suit în tren...

Victor! Cine ar putea descrie eleganţa lui Victor? Nimeni în afară de mine, bineînţeles. Deşi înalt, subţire şi frumos, eleganţa lui Victor se poate compara cu cea a unui pian, în clipa în care o mână deschide capacul, lăsând clapele să zâmbească.

- Domnule, eşti o brută. Nu vezi cât de speriată e mititica?
- E cu dumneavoastră?
- N-ai voie să tratezi aşa o fiinţă neajutorată!
- Iertaţi-mă domnule, dar dacă până la următoarea staţie nu-i plăteşte nimeni biletul, o predau poliţiei...

Victor mi-a plătit biletul de intrare în noua mea viaţă. N-a putut s-o lase pe micuţa fugară de la orfelinat să fie trimisă înapoi în mizerie...

Cei patru ani ce au urmat sunt complet neinteresanţi. Am primit o educaţie şi am aflat că am talente despre care oricum eram foarte sigură că le am: muzică, dans, pictură, literatură... Oamenii care s-au ocupat de mine au fost cei mai insipizi, anoşti şi inutili pe care mi-a fost dat să-i întâlnesc... Sigur că ştiau lucruri minunate, dar ei nu erau decât nişte recipiente care nu se armonizau în nici un fel cu propriul conţinut. Ca şi când ai bea şampanie dintr-o ulcică de lut.

Imaginea fetiţei neajutorate din tren trebuie să-l fi urmărit în aceşti patru ani pe Victor, astfel că a trimis banii pentru educaţia mea cu regularitate de ceasornic.

Bănuiam că sunt frumoasă. Dar abia în ochii lui Victor am văzut cât de frumoasă sunt. "Un chip de înger desfrânat". Comparaţia nu-mi aparţine, deşi mi-ar fi plăcut să mă gândesc eu la ea. Victor îmi spunea aşa: "Chip de înger desfrânat.". Mi-a luat trei zile lungi şi frumoase din viaţa mea să-l fac pe Victor să uite de conştiinţa ce-i spunea că sunt de trei ori mai tânără decât el şi n-ar trebui să profite de faptul că soarta mea se află, în totalitate, în mâinile lui.

Victor ar fi putut să facă orice pe lume şi i-ar fi ieşit minunat. Paradoxul era că avea atât de mulţi bani încât singura treabă de care se ocupa era să-i cheltuiască. Dar lucrul acesta îl făcea cu naturaleţea şi uşurinţa unei frunze purtate de vânt. Pluteşte lin, se aşează, se rostogoleşte şi zboară mai departe, de fiecare dată altfel... în căutarea unui alt loc...

Educaţia mea s-a desăvârşit abia după ce Victor m-a învăţat să fac dragoste. A durat mai mult decât disciplinele pe care le deprinsesem în anii plicticoşi de pension. Victor era o enciclopedie la capitolul dragoste. Despre mine, spunea că sunt un talent înnăscut şi tind să cred că aşa e. Dar el era mai mult de-atât. Dacă eu eram o vioară atinsă de arcuşul unui artist, Victor era însăşi muzica.

Când l-am părăsit, după şapte ani, am fost uimită să constat că tot ce învăţasem de la el nu-mi folosea la nimic, pentru că bărbaţii ceilalţi aveau nevoie de infinit mai puţin. Bogăţia de nuanţe, pe care ştiam s-o conţin într-o îmbrăţişare, a devenit chiar un balast supărător de care nu mi-a fost chiar atât de uşor să mă descotorosesc.

- Hai, boierule, să-ţi ghicesc, să-ţi zic câţi copii o să faci cu prinţesa de lângă tine.
- N-o să fac nici unul, pentru că prinţesa nu vrea copii.
- Aoleo, boierule, o avea vrăji făcute, dă-mi doi poli şi i le iau cu mâna. Să-ţi facă un băiat frumos ca tine.
- Ia doi poli să ne laşi în pace. Suntem fericiţi.

Aşa era. Victor şi cu mine eram fericiţi. Pentru el era ultima zi de fericire. Am aflat că, la un an de la plecarea mea, s-a împuşcat, iar pentru mine era începutul unei noi fericiri.

Şatra de ţigani, cu care am plecat, era alcătuită din nouă bărbaţi, cincisprezece femei şi nenumăraţi puradei al căror nume nu am reuşit niciodată să le reţin, în ciuda faptului că am trăit patru ani alături de ei.

Kajar era cel mai puternic şi râvnit ţigan din şatră, aşa că am fost privită de ţigănci ca o nenorocire picată din senin, inexplicabilă, cu tot darul ghicitului pe care susţin ele că îl au.

Nuria, ghicitoarea atât de hotărâtă să-l uşureze pe Victor de câţiva poli, n-a văzut cum Kajar, doi paşi mai încolo, mi-a aruncat o privire. Una singură. Privirea asta mi s-a răspândit prin tot trupul, în toate direcţiile şi mi-au trebuit patru ani să o pot smulge de acolo.

Pe cât de perplecşi au rămas ceilalţi ţigani când am descins în şatră, noaptea, cu trei cufere şi două cutii de pălării - îmi luasem doar strictul necesar -, pe atât de firesc i s-a părut lui Kajar să mă ia de mână şi să mă ducă în cortul lui. O uitătură scurtă şi întunecată i-a fost de ajuns Nuriei ca să îşi ia boarfele şi să se cărăbănească de acolo.

Toată noaptea, urletele ei, acompaniate de toţi câinii din şatră, au fost ecoul încleştării dintre mine şi Kajar.

Ţigăncile, fără nici o excepţie, mă urau. Dacă un timp am reuşit să-mi câştig traiul în şatră, vânzându-mi rând pe rând toate lucrurile pe care le aveam, până la urmă tot a trebuit să şterpelesc de prin târguri, să fur găini noaptea şi să prezic viitorul unora; tocmai eu eram, clipă de clipă, surprinsă de propriu-mi prezent. Toate astea mi-au ieşit cu mare uşurinţă; în special, la chestia cu ghicitul eram neîntrecută.

Aceste "reuşite profesionale" ale mele nu-l împiedicau pe Kajar să mă bată crunt. Bătăile ne erau de folos tuturor: lui, îi confirmau faptul că îi aparţin; mie, îmi aminteau cine e stăpânul, iar conşătrenilor le arătau cât de mult ne iubim. Când mă ridicam, clătinându-mă de pe jos, vedeam privirile încărcate de invidie ale ţigăncilor. Nuria nu m-a iertat niciodată.

- Kajar, ne-am îndepărtat prea mult. N-o să mai ştim să ne întoarcem.
- Nu-ţi fie frică. Putem merge până unde vrem noi. Vrei să ne oprim?
- Nu, nu te opri.

Mâinile lui Kajar pe pielea mea incoloră... ochii lui despicându-mă până în creier... miracolul desprinderii noastre de noi, de şatră, de lumea asta ştiută... Locurile pe care le-am văzut în nopţile "Kajariene"...

- Kajar, să nu-mi dai drumul.
- De ce ţi-e frică?
- Să nu cad! Nici măcar nu ştiu dacă înotăm sau zburăm!
- Amândouă...
- Kajar, tu ai mai fost aici...
- Niciodată...
- Atunci, poate eu... am mai fost... aici... mi-e aşa de cunoscut şi... necunoscut...
- Tot ce ni se întâmplă... eşti tu... Şi dacă tu vrei, n-o să ne mai găsească nimeni, niciodată...
- Să ne întoarcem, Kajar...

Şi ne întorceam, pentru că aşa vroiam eu... Până la urmă, Nuria a reuşit să se răzbune. Nu i-a trebuit mult ca să-şi dea seama că sunt cel puţin la fel de şireată ca ea. Aşa că, după un timp, a renunţat la planul de a mă sluţi cu apă clocotită... de a-mi arde măruntaiele cu otrăvuri numai de ea ştiute sau alte lucruri de felul ăsta...

Am făcut aceeaşi greşeală ca a ei. L-am scăpat din ochi pe Kajar. M-am gândit, mult timp după ce l-am părăsit, ce anume i-o fi făcut Nuria, de l-a făcut din neom, om.

În noaptea aia, Kajar mi-a făcut ceva ce făceau, probabil, toţi ceilalţi ţigani în corturile lor. S-a suit peste mine... mi-am auzit oasele troznind sub greutate... şi a început să se mişte absurd, într-un du-te-vino dureros... M-a năpădit un miros iute... Dumnezeule! Omul ăsta s-a spălat vreodată în viaţa lui? Calvarul a durat doar câteva minute, din fericire... Din noaptea aia, mi-au rămas în urechi sforăiturile crâncene ale lui Kajar şi hohotele Nuriei care se auzeau de afară.

Când, a doua zi, au văzut că dispărusem fără urmă, Nuria a fost, probabil, singura care nu s-a mirat.

Magazinul de obiecte de artă şi antichităţi, în care m-am angajat ca vânzătoare, se află într-un orăşel de provincie, cu al cărui nume nu am să vă plictisesc.

Sebastian era proprietarul acelui magazin ceea ce îi conferea un statut de om relativ bogat. Adăugând aspectul lui plăcut şi vârsta numai bună de însurat, era vânat de toate fetele mai mult sau mai puţin bătrâne din zonă.

A fost dragoste şi milă la prima vedere. Dragostea din partea lui şi mila din partea mea. Cele două sentimente creşteau direct proporţional. Cu cât îmi era mie mai multă milă de el, cu atât era el mai îndrăgostit.

Dacă aş fi spus "da", toate obiectele din magazin, cu Sebastian în fruntea lor, mi-ar fi aparţinut.

"Băiatul ăsta va muri curând" m-am gândit de cum l-am văzut.
- Tu vei muri în curând. Dacă îţi doreşti ceva, mult de tot, ar fi bine să te grăbeşti că nu prea mai ai timp...
- Ce lucruri ciudate spui tu... Totuşi, nu mă pot supăra pe tine...
- De ce?
- Pentru că te iubesc.
- Cât de mult?
- Cât viaţa.
- Asta, în cazul tău, nu mai înseamnă prea mult...
- Atunci, fii soţia mea! Nu poţi refuza o ultimă dorinţă unui muribund...
- Tu nu eşti muribund! Doar că ţi-a mai rămas puţin timp de trăit. Şi nu te iubesc.
- Mă vei iubi! Hai să ne căsătorim!

Nu m-aş fi măritat cu omul pe care nu-l iubeam, dacă n-aş fi ştiut cu certitudine că va fi o căsnicie scurtă. În fond, toţi avem dreptul la o ultimă dorinţă.

Ca o ironie a sorţii, Sebastian îşi risipea viaţa făcându-şi planuri de viitor. Nu faptul că urma să moară îmi stârnea milă, ci incapacitatea lui de a-şi trăi prezentul. Toate verbele lui erau la viitor: "Vom fi fericiţi, vei vedea!", "Voi ajunge foarte bogat", "Vom călători prin toată lumea". Îşi trăia viaţa ca pe o perioadă de tranziţie. Viaţa lui era ca un hol de trecere pe care nimeni nu-l observa, grăbindu-se să ajungă în camera somptuoasă de după el.

Am să trec sub tăcere ce înţelegea Sebastian prin a face dragoste, pentru că, aşa cum mă asigura după fiecare episod erotic, urma să văd, abia pe viitor, ce amant desăvârşit va fi el: "Cu timpul, va fi mai bine... va fi o nebunie a simţurilor!".

Ca orice om cu planuri măreţe de viitor, Sebastian a avut o moarte perfect stupidă. S-a înecat cu un sâmbure de măslină care i s-a dus pe partea cealaltă, în timp ce spunea: "Peste trei zile, vei fi foarte mândră de mine... Nu-ţi povestesc încă... Va fi o surpriză..."

Peste trei zile, îl îngropam.


Notă: Puteţi citi integral acest volum descărcând gratuit varianta pdf Acrobat Reader.




0 comentarii

Spacer Spacer