Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Editura LiterNet  Sageata  Roman

Versiunea în limba românăEnglish versionVersion françaiseČeský

Jaume Cabré: Umbra Eunucului


Traducere: Jana Balacciu Matei

ISBN: 973-7893-19-0
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Fragment
Descarcă în format pdfAlte formateCiteşte un fragment

Chelnerul tinerel mi-a arătat coridorul spre toaletă. Acolo unde fusese toaleta de la parter, pe uşă, un neobrăzat lipise o folie oribilă de metal, cu chipul unui cavaler cu aer proustian. Miquel deschise uşa un pic furios. Cum mai folosise spaţiul numita Maite Segarra! Cada, caloriferul, dulapurile - afară! Un paravan despărţea partea cu clo-urile de cea cu pisoarele, lângă fereastră, fereastra de care se folosea el să afle dacă Núria, verişoara, e-n leagăn sau încearcă să-i fure abţibildurile pe care i le pusese drept nadă. Urină abundent. I se trăgea sigur de la havuz. Acum, lângă geam era o instalaţie de săpun şi două chiuvete pentru spălat pe mâini. De ce-am ajuns să pierdem casa? De ce nu se răzvrătise? Ar fi preferat s-o ruineze pe nesimţite carii, uitarea, şobolanii, buruienile şi gândacii, nu Maite Segarra şi toţi clienţii care, zi după zi, o să-i violeze intimitatea. Am băgat o fisă în automatul de prezervative. De-afară-ajungea la mine strigătul unui bucătar cu accent de Magreb care cerea nu ştiu ce cartofi tăiaţi şi m-am gândit că viaţa e plină de greşeli şi nu ne lasă niciodată să repetăm partida; în ultimul timp, îmi tot revine gându-ăsta; dacă-mi dau ceva osteneală poate s-ajungă o măreaţă obsesie şi-o bună temă de psihiatru. Şi-ncă bine că puteam gândi toate astea, bietul Bolós nici atât, c-a murit aproape fără să ştie de ce moare. Cele mai pompoase ferparuri fuseseră-ale colegilor lui din Parlament şi cel personal al primarului. Bolós se-ndrepta ţintă spre fapte mari, de n-ar fi fost moartea. O năpastă neprevăzută.
Am ieşit din toaletă cu prezervativul în buzunar. În loc să mă-ntorc în bibliotecă, am luat-o spre uşa de-afară; cea pe care tata-o deschisese-ntr-o zi şi-adio. Acum am deschis-o eu. O păstraseră neatinsă. Departe, poate spre mare, fulgera surd. Era cam zăpuşeală-n grădina mea plină de maşini necunoscute. Mălinul, în semiîntuneric, se-ascundea de privirea mea, ruşinat să mă-ntâlnească în asemenea împrejurări, fără să-ndrăznească măcar să spună, uite ce-i, Miquel, la urma urmei mă udă zilnic; ştiu că nu-i totuna, dar nu poţi întotdeauna s-alegi. Miquel se-ntoarse, rănit de scuzele amărâte ale mălinului, deschise uşa, ignorând ostentativ gestul de suspiciune al amicului maître şi rămase-n vestibul, contemplând holul amplu, cu-aceeaşi perplexitate cu care-o făcuse bunica Amèlia, în urmă cu şaptezeci şi doi de ani, când nu era încă bunică, când de-abia era mamă şi-avea un fiu adoptiv care eram eu, unchiul tău Maurici Fără de Ţară, unicul supravieţuitor veritabil al familiei Gensana, Cronicar Oficial, Nebun Dus din ziua când mi-am dat seama că-s dureri pe care nu le poţi îndura şi eu îi dam înainte cu viaţa, că vina, c-acum nu-s mort şi depăn amintirile familiei, e-a ta, Miquel, doar a ta. Şi Miquel, lângă fotoliul în care unchiul Maurici îşi frământa memoria şi scruta portretele bunicilor în casa de nebuni Bellesguard, îi zicea şi-aş face-o iar, unchiule, iar ţi-aş salva viaţa, fiindcă te iubesc. Şi unchiul se făcea ţeapăn şi zicea, chestii de-astea-ntre bărbaţi nu se spun, Miquel. Şi dacă-apuc vreodată să-ţi povestesc tot, n-o să mă mai iubeşti, poate.
Bunica Amèlia n-avea cum să-şi închipuie că uşa, pe care i-o deschidea soţul ei cu ochii strălucitori de bucurie, uşa casei, pe care aveau s-o prezinte tuturor după renovarea de către Muncunill, o s-o sfârşească împodobită în culorile ţipătoare a patru celebre cărţi de credit, să le fie mai comod salariaţilor. Clienţilor. Când a intrat în casă, Amèlia, donya Amèlia Eroles de Gensana, a oftat şi s-a-ntors, cu ochii umezi. Bărbatul ei era-n pragul uşii, atent mai mult la reacţia ei decât la renovarea pe care-o ştia, deja, cu ochii-nchişi.
- Îţi place? - A zis-o cu bucurie-n glas. Ea a observat şi n-a vrut să-l dezamăgească.
- Da, mult de tot, Ton... Eeee... Eeee... Parcă-i o casă nouă. Pesemne-a costat o groază de bani, Ton.
- Dovadă că-i avem. Acum să ne bucurăm de ea. Ai mei n-or să se mute până săptămâna viitoare.
- O săptămână, noi singuri? - a zis ea cu entuziasm.
(Asta-nsemna ei doi, încă iubiţii mei părinţi vitregi, eu, bietul Maurici Fără de Ţară, smuls sorţii vitrege de bunătatea tinereţii bunicilor tăi Amèlia, s-o odihnească Dumnezeu, şi Ton, scuipa-l-ar Domnu-n Infern; Pere - Pere I Gensana Fugarul -, tatăl tău, mulţi ani cel mai bun prieten al meu din lume şi viaţă, de care, la tine-acasă, nu vrea să-şi aducă nimeni aminte, fiindcă-ntr-o zi l-a apucat frica şi s-a gândit la el; şi mătuşile tale Elionor şi Elvira, surorile mele vitrege. Şi patru servitoare. O să-ţi vorbesc într-o zi, de fetele-n casă pe care le-am cunoscut, Miquel. Ştii? Casa Gensana a fost întotdeauna prea mare pentru-atât de puţină lume.)
Unchiul Maurici era-nclinat să teoretizeze despre orice şi-avea deja un corpus considerabil; prea multe după-amiezi plicticoase trăise, iar timpul petrecut la casa de nebuni îi ascuţise inteligenţa. Una din teoriile astea, împrumutată de la principele Lampedusa (unchiul nu-şi ascundea izvoarele niciodată), spunea că o casă nu-i casă cu-adevărat, vastă, generoasă, complexă, dacă nu e destul de mare ca să aibă secrete, chiar pentru cei care stau în ea. Şi, dacă mai e şi frumoasă, devine aproape un motiv să trăieşti, să procreezi, s-o locuieşti. Şi-asta o spunea el, care niciodată nu procrease. Şi casa Gensana intra, după el, în categoria caselor cu-adevărat, căci avea atâtea şi-atâtea secrete, încât orice colţ era un capitol de altfel de lacrimi. Chiar şi restaurant devenise. Şi casa era casă cu-adevărat, cu toate că unii stăpâni ai ei, mai ales Maurii, se-ncăpăţânaseră cu bună ştiinţă s-o urâţească. Sigur, nici un Gensana care trăise-aici (cu excepţia lui Maurici) n-a fost conştient ce casă are: o văzuseră toţi de când se ştiau. De admiraţie, atât în faţa clădirii cât şi-a grădinii, rămâneau muţi mai degrabă oaspeţii, veniţi la un botez, o moarte, o vizită de politeţe, de Sfântul Maur sau de Sfântul Anton. Existau şi adepţi înflăcăraţi ai capelei în stil baroc, ultravetust, de genul străbunicului Maur, cel cu câinele Bonaparte, care ţinuse s-o urâţească cu statuete şi bibelouri oribile. Dar, lăsând decoraţia la o parte, capela, nu foarte mare, conserva un evident sentiment de nobleţe. Era de dimensiuni discrete, dar foarte bine proporţionată, şi-aici s-au cununat toţi Gensana, bărbaţi sau femei, câţi s-au cununat. Fără excepţie. Pe zidul dinspre nord, trei mari vitralii, reprezentând fiecare o scenă din Vechiul Testament, lăsau să treacă-o lumină-n culori. Zidul opus n-avea geamuri, cu excepţia uşii de la sacristie, căci dădea spre casă. Altarul, pe-un presbiteriu cu două palme mai sus, aflase năzuinţele profesionale a vreo douăzeci de preoţi care celebraseră misa şi toată gama de acte liturgice pe care le făcea lumea din Feixes. Treizeci de bănci şi un confesional (cotlon excelent când ne jucam de-a-v-aţi ascunselea) alcătuiau mobilierul, alături de cristelniţă şi trei picturi în ulei, cu tematică hagiografică pe zidul orb. Afară, într-o clopotniţă cu volute, Antonia şi Maura, cele două mici clopote, a căror bătaie spunea că-n casa Gensana se petrece ceva di granda.
Dar, de ce puteau fi mai mândri cei din casa Gensana, era casa: parter, etajul unu şi etajul doi pentru personalul de serviciu. Cunoscătorii spuneau că are douăzeci şi patru de camere, între care douăsprezece dormitoare şi, fireşte, camera lui Elionor. Apoi sufragerii, două, salonul, galeria cu tablouri, biblioteca străbunicului Maur (şapte mii opt sute treizeci şi cinci de volume şi un magnific pian cu coadă), bucătăria şi locul pentru rufe şi călcătorie, spălătoarele şi curtea cu sfori. Şi-ncă ceva ce nici un musafir nu văzuse. Oricum, ce impresiona cel mai tare, era grădina: două hectare de frunziş, c-un colţ pentru iazul cu arteziană şi-o boltă acoperită de iasomie albă, care-n iulie era un deliciu, beţie de miresme. Şi-aleea magnoliilor, care ducea spre partea mai sălbatică, pădurea de castani, unde m-am sărutat şi-am devenit bărbat cu Gemma şi unde, înaintea mea, generaţii de Gensaneţei şi Gensaneţele trăiseră teribile aventuri cu monştri indescriptibili. Acum, această magnifică şi istorică grădină ajunsese o utilă parcare pentru clientela unui nu mai puţin magnific restaurant. Pe-ntuneric, cât stătuse afară, Miquel putuse să-şi facă idee cam câţi pomi tăiaseră să facă mai spaţioasă parcarea sau ca să fie mai multă lumină.
- Unchiule.
- Da.
- Casa nu mai e-a noastră. Tata...
- Ştiu. De ce crezi c-am ajuns nebun?
A luat un palmier albastru, îl făcuse cât stătusem de vorbă, l-a examinat de parcă era ceva de viaţă şi de moarte. M-a privit în ochi.
- Cu ce drept. - N-avea puterea nici să pună semnu-ntrebării.
- Era a lui, nu?
- Cu ce drept a făcut-o? - Acum da, întreba.
- Cine ştie, poate-o recuperăm - am tuşit. Zice avocatul...
Zice avocatul pe dracu', bietul Almendros, mai abătut ca noi, că trebuie să ne spună c-avem o lună la dispoziţie să ne scoatem mobila şi memoria. Dar cum mint des, Miquel a avut sfânta neobrăzare să termine fraza:
- ... c-am putea câştiga recursul. Mai avem câteva luni.
A doua tăcere a unchiului mi-a confirmat ce-mi spunea mereu Gemma: că mint fără pic de talent.
Unchiul a luat iar palmierul şi, de parcă-ar fi avut în mână o margaretă, a-nceput să-i smulgă frunzele într-un mut da, nu, da, nu, de care depindea nu atât viitorul casei noastre, căci ce spunea avocatul era lucru sigur, cât viitorul conştiinţei mele, care, deja de ani, pierdea apă prin prea multe găuri.
Sistemul, la Coseriu, nu-i atât de formal ca la Hjelmslev. Sistemul lui Coseriu e mai aproape de norma lui Hjelmslev: e partea funcţională a limbii. Astfel că definiţia unui fonem va indica trăsăturile lui distinctive. Oricum, noţiunea de normă, şi pentru Hjelmslev şi pentru Coseriu, defineşte un anumit nivel de abstracţie. Toate astea, dacă puteai merge la ore, căci zi după zi aerul era tot mai rarefiat de prezenţa cenuşie şi oprimantă a poliţiei şi studenţii ca mine, la-nceput zăbăuci, căci credeam că la Universitate te duci să-nveţi, începeau încet-încet să vadă că-s treburi mai urgente decât să stabileşti diferenţa dintre sistemul lui Hjelmslev şi-al lui Coseriu; de pildă, reîntoarcerea la democraţie; de pildă, exercitarea dreptului la autodeterminare al poporului nostru; de pildă, înlăturarea franchismului şi-a structurilor fasciste; de pildă, revoluţia. Fiindcă-ntr-o ţară c-o dictatură personalistă, fascistă, de dreapta, se-acumulează, până la urmă, condiţiile pentru un proces revoluţionar just. E clar că, fără Saussure, Hjelmslev n-ar fi ajuns atât de subtil la rădăcina problemei şi n-am vorbi azi, atât de firesc, de glosematică. Pentru o revoluţie însă, şi-asta trebuie avut în vedere, condiţiile obiective sunt date de circumstanţele socio-economice concrete ale societăţii concrete, dar ele pot fi accelerate de elita revoluţionară care devine cârma luptei din amintita societate, printr-un proces revoluţionar, pentru construirea unei societăţi definitiv drepte, după o necesară, dar scurtă, dictatură a proletariatului. Sunt lucruri care se-nvaţă dacă-ţi ascuţi urechea, asculţi şi faci un efort să asimilezi atâta informaţie nouă. În asta a constat primul curs universitar al lui Miquel II Gensana Receptivul. În asta, şi-n urmărirea discretă a mişcărilor Bertei care, tot mai mult, perceptibil, deveneau mai misterioase şi erau zile când n-o vedea la nici un curs, în schimb, la prânz, era la bar, c-un sandvici cu brânză-n mână, stătea de vorbă-ntr-un colţ c-un personaj necunoscut, cu-atâta înflăcărare, că nici nu mă zărea şi eu ziceam în gând, mama ta, ce-i tot spui, tipule, de mi-o faci să nu mă ia-n seamă. Din noaptea-n care cei doi, Berta şi Miquel, Abelard şi Eloisa, au umplut de protest zidurile celor două clădiri importante ale autorităţilor franchiste din Barcelona, n-au mai vorbit de asta. Duseseră înapoi, în pasajul Domingo, motocicleta şi-am băut la Drugstore berea promisă. Eu eram abătut, mă ardea buza să-i spun Bertei că nu, n-am fost la înălţimea împrejurărilor. Dar nu m-a lăsat să fac nici o mărturisire, tot timpu-a vorbit de diviziunea societăţii în clase şi că acum vede mai clar lucrurile, şi viaţa-ncepe să aibă sens. Şi Miquel zicea, da, Berta, şi eşua în privirea ei energică; puţin îi păsa de analiza concretă a realităţii concrete, era ceva mai urgent, era te iubesc, Berta, te ador, sunt nebun după tine, topit, tu eşti Drumul, Adevărul şi Viaţa; tu dai sens lucrurilor şi nici nu mă bagi în seamă, căci în noaptea-aia, după Drugstore, ea s-a uitat la ceas şi, parcă reglată de mecanisme interioare, a zis, ui, sunt grăbită, şi-a pus o hârtie de-o sută pe masă, fiindcă o bună revoluţionară nu se lasă invitată de un bărbat, e un gest decadent, mic-burghez. Şi-a plecat după ce-a primit restul, nici o şansă s-o-nsoţească, afară, departe, ieşită din viaţa lui Miquel, şi cât de-mpreună-au fost când au înfruntat pericolul. Noaptea-aia, fără tren de-ntors acasă, Miquel a dormit sub o poartă şi-avea impresia că-ngheaţă inima-n el, de frig. Şi de-atunci, când se-ntâlneau la Facultate, Berta n-a scos o vorbă despre aventura lor şi el, pe lângă-nvăţat diferenţele dintre naosul în formă de cruce latină şi naosul în formă de cruce greacă şi-ntrezărit care-ar fi momentul propice pentru o revoluţie dreaptă, bântuia ca o stafie şi-avea un preocupat Bolós, care se-nfoia şi-acu-n guşă, pe lângă fătuca scundă, din Reus, c-un chip plăcut şi cu cea mai senzuală voce pe care mi-a fost dat s-o aud. Cred că Bolós se-ndrăgostise, în primul rând, de timbrul de mezzo. Şi l-am informat că suntem îndrăgostiţi amândoi de-o fantasmă. Că nu suntem buni de nimic, şi nu făcusem decât un semestru. Nu era vorba de dificultăţile latinei, de ariditatea limbii arabe (în cazul meu) sau a elinei (în al lui Bolós), nici de duiumul de pagini şi pagini de date istorice (evident, prezentate fără o minimă rigoare revoluţionară, expresie grăitoare a istoriografiei retrograde şi fasciste, de profesorii din Universitate), nici de miile de diapozitive de opere de artă devenite, în loc de plăcere, o torturantă ameninţare. Nu, nimic din toate astea. Ci de nişte ochi, de-o voce; de-ajuns să ne facă KO. Şi-am acceptat evidenţa-ntr-o seară, la ieşirea de la Biblioteca Catalunyei, pe strada Spitalului, când ne-am hotărât să ne spunem tot şi ne-am pus pe bocit, în faţă c-o bere, cu două, cu trei. Şi Bolós şi Miquel s-au făcut criţă, chiori, chiauni. Beţie-ntre beţii, strigăt de suflete disperate, care i-a unit şi mai mult, dacă era posibil, dar i-a lăsat la fel de trişti. Şi din ziua-aia, Bolós şi eu suntem fraţi de suflet, Júlia.
Şi-n câte-o zi, Miquel se gândea că Berta nu i-a reproşat niciodată că n-a vopsit zidurile cu destulă rigoare revoluţionară; nu o dată a fost cât pe-aci să mă duc, să duc treaba la capăt, singur, dar mi-a lipsit râvna. Şi atacurile poliţiei continuau impasibile. Barcelona, pe vremea aia, era un oraş în alb-negru, melancolic, înăbuşit de mâna haină a dictatorului, şi-n ciuda frumuseţilor, că nu se puteau toate ascunde, un oraş cu privirea tristă, cu spatele-ntors mării, total nepăsător la magia ei; biata Barcelonă, în care un caporal de poliţie avea mai multă putere decât un negustor de-o viaţă pe Passeig de Gràcia. Şi-ntr-o zi, Miquel n-a mai dat de zâmbetul Bertei. L-a-ntrebat pe Bolós şi pe alţi tovarăşi; l-a-ntrebat pe responsabilul de la Sindicat şi nici el nu ştia nimic. De fapt, n-am început să disper până n-am constatat că nici la examene nu se prezenta. Dispăruse fără urmă; şi la pensiunea unde stătea, i-au zis c-a plecat de câteva săptămâni fără să spună unde şi Miquel Marlowe Gensana s-a pomenit, deodată, fără iubire. Şi Bolós, mare specialist în durerile celorlalţi, i-a zis, la urma urmei, dacă şi când o vedeai pe-aici, nu puteai s-o atingi, cap sec, nu vezi că nu era pentru tine şi-o durea-n cot? Şi eu tăceam, dar mi-aminteam de-mbrăţişarea fierbinte de pe motocicletă, în plină operaţie sinucigaşă de grafitti clandestină, iubita şi dispăruta Bertă a inimii mele.
La sfârşit de an, Universitatea din Barcelona era o oală în clocot, un bastion inocent, dar generos, al antifranchismului. Stăpânirea privea perplexă cum vlăstarele burgheziei (care se mulţumea să pareze loviturile şi, dacă era nevoie, să şi zâmbească) se revoltă contra istoriei. Şi când a-nceput anul doi, eu şi Bolós l-am cunoscut pe Subirats. Berta, ştearsă de pe răboj, deşi memoria o reţinea încă, cu pardesiu roşu, cu hanorac, cu cărţi sau spray-uri în mână. Subirats, un tip înalt şi solid, c-un aer de mister în gesturi, care rămânea-ntotdeauna afară când începea cursul, s-a apucat, c-o infinită răbdare, s-adune cinci-şase novici, între care Bolós şi eu, şi să-i introducă-n esenţa şi tainele istoriei recente: Marx, Engels, Rosa Luxemburg, Londra, Germania, menşevici, bolşevici, tezele din aprilie, obiectiva răsturnare a guvernului Kerenski, Revoluţia, Lenin, Trotski, Armata Roşie, Stalin, Palatul de Iarnă, şi-au asistat, tulburaţi, la proiecţii clandestine pe şaisprezece milimetri cu Octombrie, Ivan cel Groaznic, Crucişătorul Potemkin, prelungire de lux a claselor normale de cateheză. Şi-au continuat cu speranţa în echilibrul social, necesitatea unui partid restrâns şi puternic, profesionist (teză leninistă), în opoziţie cu partidul de mase (teză social-democrată), şi cu creştinii socialismului, tovarăşii de drum, Partidul, necesitatea unei avangarde muncitoreşti, centralismul democratic (în acest moment, trei din cei şapte discipoli au intrat deja în PSUC*, între ei Miquel II Gensana Novicele, şi, ca primii creştini, a făcut-o fără festivităţi, c-o strângere de mână a responsabilului celulei, într-o ceremonie austeră în catacombe, sfântul Tarsici, sfânta Priscilla, sfântul Miquel Gensana, comunistul de sorginte creştină), rigoarea clandestinităţii, nu-i de glumit, că-i ca un război, Comisii Muncitoreşti, activitatea consecventă, nu dăm înapoi (acum, încă doi au cerut intrarea), secretul faţă de toţi cei din jur, din raţiuni de strictă securitate, fior de teamă în faţa pericolului, localizat aici, în capul pieptului, nu foarte puternic, dar persistent. Şi durerea pentru tovarăşii căzuţi. Şi tot ce-nsemna autocritică: ce s-a-ntâmplat, de ce s-a-ntâmplat, de ce n-am împiedicat; de ce n-am prevăzut... Şi mereu rezulta că eşti vinovat de tot, căci un militant nu poate lăsa garda jos, niciodată; aceeaşi senzaţie pe care mi-o vârâseră-n creier, în liceu, iezuiţii şi noi puneam pe-atunci bazele viitoarei clientele a psihiatrilor de peste zece-cincisprezece ani. Şi senzaţia că tot ce vine din Uniunea Sovietică e bun şi noi nu ne dăm seama. Yankees, go home. Şi prima duminică-n care, fără să-i spun lui Bolós şi să mă pun de acord cu el, nu s-a dus nici unul la misă, să vedem ce se-ntâmplă; şi-a doua zi am constatat că nu se-ntâmplă nimic; sau da, se-ntâmplă ceva foarte bun: câştigi o grămadă de timp. Şi, după câteva nopţi, prima criză de tahicardie, m-a speriat rău. Acasă, noaptea. Bunica Amèlia dormea de câteva ore şi părinţii mei plecaseră nu ştiu pe unde; lui Pere I Viitorul Fugar deja nu-i mergea bine, dar încă mai arunca praf în ochi lumii cu fabrica, cu ajutorul vărului meu Ramon şi în prezenţa onorifică a unchiului Maurici. Şi Ramon era-n pline negocieri de căsătorie cu Lali Bros şi noaptea se vâra-n pat extenuat. Dormisem dintotdeauna singur, căci, dacă prisosea ceva-n casa Gensana, erau camerele şi-a mea era enormă, exagerată. Şi-am părăsit-o pentru un vis, Júlia.
Era întuneric, eu semiadormit într-un coşmar în care se-amestecau spaima de bastonul poliţistului isteric care-i ataca cu furie la manifestaţia de la prânz şi urletul sirenelor de poliţie, strigătele mele şi-ale lui Bolós ca să ne treacă frica, fiindcă, la manifestaţie, se duseseră doar Bolós, Miquel şi-ncă-o sută nouăzeci şi opt de proşti. (Nu-i contrarevoluţionar să-ţi fie frică.) Şi gestul disperat să m-arunc orbeşte pe prima poartă deschisă, fiindcă ştiam că mi-e şi mai frică să nu cumva să mă prindă, să mă ducă în Via Laietana şi să mă tortureze; ah, nu, asta nu: nu se vedea-n stare Miquel să-ndure durerea fizică şi sub nici o formă n-ar fi suportat s-ajungă turnător, nu, nu: asta, sigur nu. Asemenea lucruri visa, încâlcite, şi-n plus o altă nelinişte: că de-atâtea proteste nu mai învăţase de zile-n şir, că nu mai călcase-ntr-o bibliotecă, că nu se dusese la cursuri, că nu se făceau cursuri, că viitorul meu, ca istoric (să vedem ce-o să pui în oală, istoricule; nu ţi-e jenă că văru-tău, care nu mi-e nimic, o să preia fabrica?), începea să se clatine. Ca să fim exacţi, nu ştiam încă dacă viitorul, care se clătina, era al istoricului sau al filologului, al specialistului în teorie literară, al geografului sau al arabistului, astea mă atrăgeau cel mai mult în anii-ăia agitaţi şi nu făceau decât să complice ceea ce pentru mine era complicat de la bun început, adică să iau decizii. Şi-atunci, m-a trezit un răpăit de tobe îndepărtate, apropiate, neregulate, şi m-am deşteptat pe-ntuneric, lac de sudoare, cu pieptul piele de tobă care făcea tic-tac-toc-tum-tum. M-am speriat şi nu mi-a trecut prin cap decât să mă duc să-l trezesc pe Ramon, care-n zilele lucrătoare dormea acasă, ei, tu, Ramon, dormea dus. (Ramon care terminase studiile cu note bune, care-l ajuta pe tata, unchiu-său, care vorbea cu Lali Bros, care era la un pas de-nsurătoare şi care, duminica, se ducea la meci şi care, din toate aceste motive, era de neconceput să aibă un somn uşor.)


Notă: Puteţi citi integral acest volum descărcând gratuit varianta pdf Acrobat Reader.




0 comentarii

Click pentru a mări coperta


CATALOG

Sageata Cărţi pentru copii
Sageata Eseu
Sageata Fotografie & Arte plastice
Sageata Jurnalistică
Sageata Palimpsest
Sageata Poezie
Sageata Proză scurtă
Sageata Roman
Sageata Scenarii
Sageata Screensaver
Sageata Teatru


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer