Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Editura LiterNet  Sageata  Teatru

Versiunea în limba românăEnglish versionVersion françaiseČeský

Rodica Mandache: Povestea Elisabetei Rizea

ISBN: 973-8475-87-2
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Fragment
Descarcă în format pdfAlte formateCiteşte un fragment

Irina : Trăim într-o lume care se mişcă repede şi se va mişca şi mai repede. Nu ştiu cât vom mai rezista. Niciodată nu-i aşa, ca să nu fie cumva, într-o dimineaţă s-ar putea să ne pomenim imobilizaţi în plasa unor noi obişnuinţe, într-o dimineaţă, când procentul de scame din sânge va fi mai ridicat, ne vom întreba dacă mai există salvare, dacă mai există mântuire.

- muzică -

Nucşoara! Am fost acolo! Am vorbit! Am înregistrat! Am transcris. Ce-am făcut eu n-a fost mare lucru. Deşi a pretins mare lucru.

Am fost la Nucşoara. Mai multe zile la rând. Dar am rămas cu o singură imagine: a Elisabetei Rizea.

Şi cu câteva cuvinte: „Păi cum să nu zbieri, doamnă, ca o vacă?”

Am fost la Nucşoara! Situaţia mea a fost infernală. Aşa cel puţin mi s-a părut mie. Pentru că eu îi pretindeam acestei femei să-mi spună tot ce-a strâns în ea... Am năvălit în casa ei, în amintirile ei... Dar lumea trebuie să ştie!

Irina : Nu vrei să faci o carte?

Elisabeta : Păi, cu ce să scriu eu, maică, uite mâinile mele... (arată mâinile)

Irina (blând): O scrii cu gura. Îţi vorbeşti cartea şi restul mă priveşte pe mine.

Elisabeta : Eu am trecut prin alea grele, nu ştie nimeni, doamnă. Da’ m-a ferit Dumnezeu. (zâmbet viclean, copilăresc) Da’ am ştiut şi io să mă păzesc. A fost anii ăia grei. (brusc) Nu sunteţi securişti?

Irina (zâmbind): Nu suntem.

Elisabeta : Cum m-ai găsit?

Irina : Am avut noroc!

Elisabeta : Şi aici în sat, în Nucşoara, cu cine-ai vorbit?

Irina : Când am intrat în Nucşoara, prima femeie pe care am întrebat-o unde locuieşte Elisabeta Rizea era fata dumitale.

Elisabeta : Laurenţia?

Laurenţia (vorbeşte tare): Eu. Păi, i-am spus: uite casa şi mama, unde să fie? E la ea.

Irina : Nu vrei să faci o carte?

Elisabeta : Păi şi Laurenţia a făcut doi ani de puşcărie. Spune, mamă, spune poezia. Spune-o, s-o puie doamna la carte. SPUNE-O CĂ CUM Al SCRIS-O!

Laurenţia : Păi ce, am scris-o? A fost la puşcărie şi n-am scris-o deloc. Dar au trecut 42 de ani, da’ tot o ţin minte.

Elisabeta : Da’ spune. Spune, mamă, cum ai făcut-o!

Laurenţia (tare şi repezit): - Cum am păţit, aşa am făcut-o: cum ne-a luat, cum ne-a dus - cu mintea mea - ce-am putut (încet) o ziceam cu fereală, că ne asculta în puşcărie... Una, săraca, o ardeleancă, avea luat trei ani pentru nişte vorbe... câteva strofe, că nu ştiu cum a zis: „ne-a luat pâinea de pe masă”. Da’ poezia mea acolo am făcut-o!

Irina: O mai ţii minte?

Laurenţia : O ţin minte, că o spuneam când mergeam pe drumuri. O ţin minte, că mă duce gura singură. S-a obişnuit s-o spună (brusc, inflexibilă, aproape-n transă)

Într-o zi pe neaşteptate

Ne văzurăm arestate

Şi la dubă aranjate

La Piteşti transportate.

La Piteşti securitate

Unde criminalii bate,

Acolo când am ajuns

Ochelari la ochi ne-a pus

Şi la birou, ei ne-a dus

La birou, la cercetări

Ne-a pus multe întrebări.

Text Box:

Cârnu’ la noi zbiera

Şi Marin se-ntuneca

Zamfirescu executa

Cu lemne cu dungi dădea

Inima mi-o sfâşia

Trecea zilele cu greu...

Trecea zilele cu greu...

Trecea zilele cu greu...

Tot trăind în aşteptarea

Clipelor de-nfiorare

Că ne ia la cercetare.

Telefonu’ că suna

Inima mi se bătea

Auzeam paşii mergând

Vedeam uşa deschizând

Şi ne lua iară la rând

Trăiam viaţă chinuită

Între zidurile-nchisorii

Ne culcam cu groaza morţii

Şi visam AMARU’ SORŢII!

Laurenţia (fără trecere): Cum m-a-nvăţat ura, aşa am spus, că pe mine m-au scos din nuntă la 21 de ani. Şi soţu-meu a fost pe front şi am avut numai necazuri de astea. (râde) Am trăit şi noi aşa, mai înghesuiţi. Am tăcut şi-am trăit. Numai că ACUM...

Irina : Ce e acum?

Laurenţia : Vin mereu alţii. Şi acum.

Irina : Şi acum?

Laurenţia : Dac-ar fi să-mi ceară mie cineva părerea, când or ieşi lucrurile altfel, noi să nu ne răzbunăm. Noi pe ei să-i ridicăm...

Noi pe ei să-i ajutăm...

Elisabeta (izbucnind, fără ură): Dracu’ i-o ajuta... Io nu! Nu, doamnă, că nu merită. Păi, să vă spun, doamnă! (pauză) Totul a-nceput cu o crimă... Uite, pentru asta am făcut io ce-am făcut, doamnă. Că sunt înaintea icoanei şi Dumnezeu aşa să mă ajute dacă mint... Întâi mi-a omorât unchiu’ ăsta.

Mi l-a-mpuşcat. Văr primar cu tata. Părinţii fraţi (cu înverşunare) L-au omorât că nu puteau face comunismul de el.

Irina : De ce l-au împuşcat?

Elisabeta : Că el era comerciant: avea moară, maşină de lână, manufactură, prăvălie. Avea unde munci lumea. Toţi ţinea la el. Că unul era Gheorghe Şuţa din Domneşti. Domn, domn. Nu pot să vă spun ce om drept era! (i se frânge glasul) Şi l-au împuşcat...

Irina (ca un ecou): L-au împuşcat!

Elisabeta (jelit): L-au împuşcat. Uite de asta i-am urât io. L-au omorât degeaba, doamnă. L-a ridicat din casă, l-a dus la siguranţă şi l-a împuşcat... (plânge mocnit)

lrina, încet, o mângâie pe mână. Elisabeta îşi ridică privirea, se uită la ea, parcă o vede pentru prima oară. O scenă mută şi puternică.

Elisabeta (în şoaptă): Şi-a avut noroc că domnu’ Mihalache, învăţătorul nostru din Domneşti, a avut pe cineva de a pus să-l scoată de la morgă şi să-l aducă şi să-l ducă.

Irina : Unde?

Elisabeta : La cimitir. (izbucnind) Da, da’ când a auzit că-l aduce, a ieşit tot satu’, şi după, alte sate şi au dat şoferu’ jos şi l-a dus oamenii cu maşina mânată cu mâna. Până acasă la el au împins maşina la deal.

Irina (precum corul antic): La deal? Au împins maşina la deal.

Elisabeta : L-au ţinut acasă două zile şi două nopţi şi p’ormă l-a dus şi l-a înmormântat. (patetic conţinut) Eu am plâns şi m-am jelit, cum se spune la noi, m-am bocit dă unchiu’, că ce-o făcut cu el. Am zis alea rele. AM ZIS. Nu pot să zic că n-am zis, AM ZIS. Până când i-a zis, i-a şoptit cineva la soţu’ meu să mă ia de acolo, că mă omoară. (râde) Şi soţu’ meu că... vino până-ncoa că am să-ţi spun ceva. M-a luat şi m-a suit în căruţă. A pus pătura peste mine şi m-a scos din comună. (nu mai râde) Da’ ei n-au uitat.

Laurenţia : N-au uitat! N-au uitat! Pe mine să mă iertaţi, că am ceva treabă.

Irina : Ţi-a fost frică?

Elisabeta : Mi-a fost. Când auzeam o maşină, fugeam... Era în 1947. Ei, ş-apoi în ‘48 a-nceput... (oftează cu şuier) Da’ atunci le-a fost frică şi la oamenii mai deştepţi din Nucşoara.

Irina : Nucşoara... ce nume frumos! Aici te-ai născut?

Elisabeta (repezit): Nu, doamnă. Eu sunt de loc din Domneşti. Mă trag din neamul lui ŞUŢA. Pe tatăl meu îl chema ION. Pe mama o chema MĂRIA. La 38 de ani tata a murit de inimă şi a lăsat 8 copii: Ion Şuţa, Gheorghe Şuţa, Petre Şuţa, Niculaie, Luca şi fetele Ileana, Măria, Elisabeta - EU -Tuţa îmi zicea de la Elisabetuţa, dar sunt scrisă Elisabeta. (zâmbind) Aşa e mai serios.

Am învăţat 7 clase primare, nu mai multe, că n-a fost posibilitatea să merg eu la şcoală, (cu sfială) că n-avea mama cu ce... mama... (o buşeşte plânsul) Mama ne-a crescut cu frica lui Dumnezeu, cu cinste şi (ca un copil) eu n-am supărat-o pe mama niciodată. Oriîncotro m-a trimis, m-am dus. La vaci - la vaci. La porci - la porci. (oftează) Ne mai ajuta unchiu-miu de care am vorbit. Gheorghe Şuţa. Ce OM! Î i plăcea să-nveţe lumea carte şi să fie vrednică şi să muncească (cu vehemenţă) şi comuniştii l-au împuşcat, că nu puteau face comunismul de el.

Şi tot unchiu’ m-a măritat la 18 ani şi m-a adus la Nucşoara. Că l-a avut pe Gheorghe Rizea, care lucra pentru el.

Irina : Te mai simţi legată de Domneşti?

Elisabeta : Daa! N-a vrut mama să mă dea, zicea că sunt băieţi buni şi-n Domneşti. N-o vrut fraţii mei să mă dea. Da’ unchiu-miu a făcut ca EL. M-a măritat.

Irina : Ai fost fericită?

Elisabeta : Am trăit bine. Am muncit. Da’ acum nu mai avem nimic... Ce vedeţi, am făcut noi, eu cu Gheorghe. O ţâră... de grajduri, da’ cu ce? Amândoi ologi. Eu nu mai poci de picioare. Uitaţi-vă şi dumneavoastră cum ie picioarele mele. Uite! Le pui drepte (râde) şi uite... uite cum ie. Nu ie puţin să stai 12 ani la temniţă.

Irina : 12 ani!

Elisabeta : Şi când am venit, n-am mai găsit nimic. Nimic, nimic n-am găsit. Că rămăsese numai o magazie în care erau lemnele dispensarului şi m-am rugat, m-am rugat să-mi dea mie magazia, că plătesc.

Irina : Pe cine-ai rugat?

Elisabeta : Pe Ion Băncescu, că el era la sfat. N-a vrut, n-a vrut. Ştiţi cum a murit? Cu gâtu’ pe scaun. Uite-aşa a murit. Asta nu e moarte de OM. (râde) Vedeţi ce scrieţi, doamnă, vedeţi ce scrieţi în carte, să nu daţi de rău.

Irina : Unde să dau de rău?

Elisabeta : Ei unde? Că eu să ştiu că ies ai noştri, aş spune TOTU’, drept... da’ nu ştiu (oftează) şi dacă am scăpat de chinuri, de 12 ani de chin, acuma să mă omoare ăştia?

Irina: Ţ i-e frică?

Elisabeta : Mi-e frică! FRICĂ. Că mă-mpuşcă pe fereastră, aici, în pat. Barim să trăiesc şi să am şi eu parte de o moarte bună. (oftează) Al’dată era aşa lume cinstită aici, aşa lume cumsecade...

Irina : În Nucşoara!

Elisabeta (pe gânduri): În Nucşoara!

Irina : Şi acum?

Elisabeta : Acum? Ei au pământ de la Arnăuţoiu, de la Arsenescu, de la mine, de la ăla, de la ăla... Trei zile dacă mai trăiesc, dar vreau să ştiu dacă s-a limpezit lumea, că pământu’ meu, vezi, nu mi-l mai dă... (tace) Eu cred că v-a luat număru’ de la maşină, doamnă, eu aşa cred.

Irina: Nu-ţi fie frică. Vorbeşte. Spune. Lumea trebuie să ştie. Situaţia mea e infernală să tot te-ntreb ce-ai strâns în suflet, da’... De ce ţi-e frică?

Elisabeta : Mi-e frică. Poţi să-i ierţi, bre? N-au avut milă... Români nu sunt, fir-ar ei a nu ştiu cui...

Irina (aprobă): Fir-ar ei a nu ştiu cui... (râd trist amândouă) De ce ţi-e frică?

Elisabeta : Păi ăştia au duşmănie pe mine. Ei... pe mine... că nu tac... Păi cum?

Irina : Hai s-o luăm de la capăt! Cum a fost?

Elisabeta : Eram de nooşpe ani când am născut FATA. Atâta. Un singur copilaş am făcut. Pe Laurenţia. Am crescut şi fetiţa soţului de la nevasta dintâia... Lenuţa. Când l-am luat, ea avea 2-3 ani. Maică-sa murise din naştere. Gheorghe, soţu’ meu, lucra la lemnărie. Adunam amândoi şi cumpăram pământ, îmi plăcea să muncesc. Şi adunam pământ. Şi mi l-a luat tot, doamnă, când a venit naţionalizarea. A fost cu confiscare. Tot au luat. Tot, bre! Am muncit eu numai pentru stat? Uite, să nu-mi ajute Dumnezeu dacă mint. Nici un buştean, nici un... nimic. Şi mai are acum necaz pe mine că nu tac şi că vorbesc. Dar numai eu ştiu cât am muncit. Păi ăştia (şoaptă) au duşmănie pe mine că vorbesc şi că vine maşinile la mine. Păi cum să nu vorbesc? Aş zbiera, doamnă, ca o vacă, nu ca un OM. Cum să nu vorbesc? Atâtea sunt de spus... Da’ mă stăpânesc.

Irina : De frică?

Elisabeta : De frică. Că acum nu mai sunt de 38 de ani. Nu mai poci fugi prin grădini, nu mai pot fugi, că vedeţi cum e cu picioarele mele. (ca un blestem) Să nu moară până n-o sta unde m-au ţinut pe mine. Să-i chinuie Dumnezeu, nu eu!

Irina : Linişteşte-te!

Elisabeta (brusc cuminte): Uite aşa-mi vine în minte... Cum mi-au băgat ochelari de ăştia, de tablă, ferească Dumnezeu să ştiţi ce-i asta! Şi m-a luat de braţ, că nu vedeam nimica pe coridor. Şi, ori că mi-a pus el piedică, ori că m-am împiedicat io, nu ştiu - c-am venit pe brânci aşa, jos, şi el mi-a dat cu bocancu’ aicia-n coastă. (pauză lungă) Îl cheamă Oprea. Trăieşte-n Piteşti. (plâns mocnit şi straniu)

- muzică -


Text Box:



Notă: Puteţi citi integral acest volum descărcând gratuit varianta pdf Acrobat Reader.




2 comentarii

  • Cam târziu, dar...
    ARUAL [membru], 23.10.2008, 15:56

    Da, cam târziu acest comentariu al meu vine. Pentru că am ascultat piesa la radio, chiar la premieră.
    O concluzie: Doamna Rodica Mandache A PRINS personajul, structura şi frumusetea lui.
    Bineinteles, Elisabeta Rizea este mai mult decât un personaj, este o dâră de sânge dospit în viaţă. Şi nu în orice fel de viaţă!

    • RE: Cam târziu, dar...
      radu-ilarion munteanu, 20.01.2012, 09:14

      va raspund si mai tarziu. optimist, adica acela care stie ca s epoate intotdeauna si mai rau, dar focalizat mereu pe partea plin a paharului, 'acar de n-ar fi mai mult de-o picatura, consider aprecierea dv esentiualizata si acurata mai degraba ca expresia unei comunitati afine, al carei procent nu ma intereseaza, decat ca o unica voce. oricum apreciez si va multumesc.

Click pentru a mări coperta


CATALOG

Sageata Cărţi pentru copii
Sageata Eseu
Sageata Fotografie & Arte plastice
Sageata Jurnalistică
Sageata Palimpsest
Sageata Poezie
Sageata Proză scurtă
Sageata Roman
Sageata Scenarii
Sageata Screensaver
Sageata Teatru


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer