Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Editura LiterNet  Sageata  Eseu

Versiunea în limba românăEnglish versionVersion françaiseČeský

Augustin Ioan: Pentru re-încreştinarea zidirii

ISBN: 973-8475-96-1
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Fragment
Descarcă în format pdfAlte formateCiteşte un fragment

Locul sacru ca arhivă

Regula „crudă” a arhitecturii religioase în general şi a celei creştine în particular este aceea ca, de îndată ce mijloacele o permit, sau de îndată ce catastrofele naturale o provoacă, o variantă mai durabilă, mai decorată sau mai amplă a bisericii anterioare o înlocuieşte pe aceasta. Totul se petrece însă pe acelaşi sit, sacralizat deja (inclusiv mulţumită prezenţelor anterioare). Nu ipostaza curentă a cutărei biserici contează, ci stabilitatea locului sacru întru care şade. Restul e schimbare permanentă, căreia i a pus capăt ideea modernă de „monument istoric”.

Monumentul istoric privilegiază una doar din etapele devenirii în raport cu toate celelalte. De regulă este stopată - prin conservare - devenirea clădirii la ultima, cea mai recentă ipostază a casei monument. Cu alte cuvinte, aşa cum se află surprinsă casa proces în clipa revelării sale ca „monument”, aşa este „congelată” ea pentru viitorime. De ce este mai preţioasă această ipostază decât celelalte - trecute sau, mai cu seamă, viitoare?

Dar nu totdeauna modernii opresc din devenire cel mai recent ipochimen al casei. La Neamţ - exemplu privilegiat pentru întreaga restaurare a bisericilor pictate din Moldova în cruda descendenţă a şcolii lui Viollet Le Duc, a fost preferată starea „originală”/„originară”, sacrificându se cele ulterioare sub cuvântul coerenţei ansamblului. Faptul că, în procesul restaurării monumentelor nord moldovene, s a recurs la multă invenţie „în spiritul epocii” (i.e. în spiritul crezut de cei de azi că ar fi aparţinut, sau ar fi trebuit să aparţină celor de ieri), a devenit cu timpul irelevant. De asemenea, uitată este astăzi şi adierea naţionalistă dindărătul unor asemenea gesturi: cele puse în deplină lumină sunt ipostazele curat „româneşti” ale monumentelor, eliberate de impuritatea adăugirilor de mai târziu, mai cu seamă în epoci când lăcaşul respectiv de cult se va fi aflat, ca toată Bucovina situării sale, sub „stăpânire străină”. Argumentul „ştiinţific” poate fi lesne viciat de substrat sau de context, i.e. de spiritul epocii sau local de ideologia ei. Dărâmarea turlei baroce (reală, întrucât prezentă) şi inventarea unor acoperişuri precum cele din tabloul votiv (imaginate/imaginare, întrucât absente) au căpătat, desigur, argumente ştiinţifice (i.e. din ştiinţa restaurărilor), deşi atributul definitoriu al spaţiului sacru este tocmai cel „arhival” şi prin urmare, respectivele argumente nu îi sunt proprii.

În virtutea respectivului atribut, sacrul se stochează, intensificându se pe un loc, tocmai în virtutea ipostazelor succesive care îl traversează. Ele lasă în urmă cicatrici şi pliuri ale răzgândirii (vezi locul din Piaţa Unirii, Bucureşti, abandonat în cele din urmă, al Catedralei Neamului); interstiţii de violenţă care, situate în context prezent, par neepuizate încă (vezi soarta curentă a Mânăstirii Văcăreşti); foetuşi (proiectele neexecutate, concursurile); şi corpuri fără suflare (Biserica Mihai Vodă, jupuită de incintă şi strămutată de pe locul său sacru într unul sub profan). Dar lasă, de asemenea, lăcaşuri noi, în care sacrul îşi caută o expresie mai adecvată. A nu îngădui devenirea unui astfel de loc privilegiat este, cred, o eroare.


De unde începem?

Din acest punct de vedere, ne aflăm dinaintea unei încercări grave şi, totodată, a unei oportunităţi pe măsură. Reconstrucţia poate începe cu lăcaşurile sacre pierdute. Din pricina vicisitudinii istoriei (dar, mai ales, din culpa de neiertat a unor „oameni politici” şi a „specialiştilor” care i au consiliat, urmat în delir sau care nu i au împiedicat, deşi le stătea în putinţă, tocmai în calitatea lor de experţi în arhitectură, urbanism şi restaurări), avem câteva locuri în Bucureşti de pe care ipostaza precedentă de lăcaş sacru a fost alungată cu buldozerul. Nu vorbesc de Mânăstirea Sărindar în/pe locul căreia stă Casa Centrală a Armatei. Nu vorbesc despre alte lăcaşuri de cult dez fiinţate în Bucureşti şi în ţară în numele unei „modernizări” care ne a epuizat, lăsându ne fără resurse şi fără proiecte.

Sunt de reconstruit însă biserica Sfânta Vineri şi cele două mânăstiri, Mihai Vodă şi mai ales! Văcăreşti. Refacerea lor pe amplasamentul sfinţit, de dinainte de prăpăd, nu este doar posibilă, ci şi obligatorie pentru generaţia noastră. În acelaşi timp şi în paralel cu edificarea unei catedrale patriarhale, este, sau trebuie să devină de acum încolo, programul cel mai urgent al Bisericii Ortodoxe Române. Continuu să mă minunez - îngrijorându mă cum, într o patrie care se declară în toate sondajele de opinie credincioasă în chip covârşitor şi unde, tot în sondaje, biserica este cea mai plauzibilă instituţie, nu au existat în doisprezece ani decât tentative sporadice şi efemere de a propune reconstrucţia acestor lăcaşuri de cult.


Notă: Puteţi citi integral acest volum descărcând gratuit varianta pdf Acrobat Reader.




0 comentarii

Click pentru a mări coperta


CATALOG

Sageata Cărţi pentru copii
Sageata Eseu
Sageata Fotografie & Arte plastice
Sageata Jurnalistică
Sageata Palimpsest
Sageata Poezie
Sageata Proză scurtă
Sageata Roman
Sageata Scenarii
Sageata Screensaver
Sageata Teatru


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer