Coperta cărții

O surpriză - plăcută! - este debutul epic al tînărului (încă) maramureşan Cornel Ivanciuc cu patru povestiri strînse sub titlul Cartea cuceririlor. Dar, după opinia mea nu prin ceea ce critica de întîmpinare a şi semnalat deja: farmecul spectaculos al lexicului, ci prin chiar modul de construcţie narativă, acelaşi din fiecare patru texte. E vorba, dacă vreţi, de un "truvai" ce pune imaginaţia epică într-o relaţie de tip alegoric cu biograficul istoric pentru a scoate la suprafaţă semnificaţiile mai greu de dibuit ale unui eveniment istoric sau ale unui şir de evenimente consubstanţiale. (...)

Impresia - puternică la sfîrşitul lecturii - de parabolă sarcastică se datorează, în subsidiar, acestei treceri bruşte din planul aparent pur al imaginativului în planul documentarului istoric şi, în principal, legăturii pe care cititorul o face vrînd-nevrînd între cele două planuri. Cel puţin pentru cele două povestiri care deconspiră într-o manieră, cum spuneam, simili-fantastică, miezul unor realităţi istorice româneşti relativ apropiate de timpul cititorului de azi (revoluţia şi mineriada), impresia de parabolă sarcastică e atît de pregnantă încît aproape că şterge orice altă posibilitate de interpretare a textului. Să luăm însă aminte la un lucru: în fiecare din povestirile lui Ivanciuc sarcasmul nu e, în fond, un atribut al parabolei, cu toate că impresia primă după lectură le adună la un loc. E un atribut al adevărului istoric însuşi. Că privirea autorului asupra acestui adevăr este şi ea, la rîndu-i, sarcastică, e adevărat, dar asta cred că ţine de strategia narativă, este, aşadar, un sarcasm metodic al privirii auctoriale menit să sublinieze marele sarcasm al adevărului care livrează derizoriului aureola - de flori sau de spini - a unui eveniment sau a altuia. (...) În ceea ce priveşte înfăţişarea stilistică a povestirilor e de observat că autorul pendulează între scriitura barocă, plină de metafore, cu lexic variat, uneori regional, într-o sintaxă cînd a oralităţii, cînd a discursului anacolutic, şi scriitura publicistică, directă şi austeră. (...) Dacă e să-i reproşez ceva lui Cornel Ivanciuc la debutul său remarcabil e tocmai acest balans stilistic care ar putea avea o anume savoare pe spaţii întinse, de pildă într-un roman, mai puţin însă în proza scurtă. De altfel, felul de a gîndi epic al prozatorului îmi pare mai potrivit pentru roman, adică pentru o construcţie epică arborescentă ce lasă loc jocului de nuanţe şi "pohtei" de comunicare între imaginar şi real, atît de evidente în paginile din Cartea cuceririlor.

(Cronică preluată din Curentul, 1999)

1 comentariu

  • Incontestabil!
    [membru], 04.08.2007, 01:55

    Cuvintele lui Cornel Ivanciuc, asemeni gloanţelor lui Van Hoos, nimeresc invariabil la ţintă. Autorul are, incontestabil, darul « vorbei scrise ». În text, el montează imagini de-o frumuseţe de proporţii. Si când spun aceasta mă gândesc cu predilecţie la enumerările sale, pe cât de ample pe atât de elaborate, şi în care vibraţia estetică şi tâlcul uman nu se pierd unul de altul. Aşa e, de exemplu, enumerarea prefacerilor pe are le-au suferit « cirepurile » ce acoperă casa lui Vasalie Oana. Şi pentru a da o idee despre natura elementelor grupate într-o astfel de enumerăre şi despre viziunea pe care ea o lasă să transpară, voi cita o altă enumerare, e adevărat, mult mai simplă : «... curtea unei mănăstiri ce ţine captive, la amiază, umbre de călugari, ţopăieli de vrăbii şi un mucegai rânced »
    Povestirile lui Cornel Ivanciuc, « Pătru din Stele », « Gloanţele lui Van Moos », « Secretul scării lui Iacov », « Răscoala piticilor de grădină », au suflul unei epopei moderne ancorate în atemporal ; genealogia faptelor şi personajelor se pierde dincolo de timp, şi de dincolo de timp, ajunge la noi cutremurul prezentului. Astfel, titlurile,oarecare, devin adevărate « criptograme » ale condiţiei noastre pe pământ.
    În general, singurul lucru care ne face să continuăm o povestire mai curând decât să ne apucăm de altceva este faptul că ea crează o aşteptare. Ori, digresiunile din scrierile lui Cornel Ivanciuc nu au toate această virtute. Şi nu e vorba aici despre interesul lor punctual, ci de interesul lor în raport cu ansamblul. Îmi permit chiar să spun că prima povestire are prea multe centre de greutate, şi că e descentrată astfel şi în raport cu titlul. Poate proiectul narativ de ansamblu, 4 povestiri în una, ar putea fi aplicat şi în cazul ei.
    Nu putem conta numai pe marea râvnă a cititorului !




Publicitate

Sus