Note
Cristian Juncu, Coca Bloos
Cărți editate în colaborare cu Institutul GoetheAm ales de data aceasta o altă prezentare, nu am mai invitat un critic să ne spună despre texte, ci am preferat oameni (un regizor și o actriță) care s-au confruntat cu textul pe scîndura scenei (sau care o vor face în curînd). A ieșit ceva surprinzător, nu am dat direcții, am fost vag în explicații, le-am lăsat libertatea de a spune ceva despre piesă fără a le adresa o precisă întrebare. Cristi Juncu a descris întîlnirea cu primul text și primele imbolduri regizorale, Coca Bloos a "povestit" al doilea text (un text fără nici un cuvînt!) interiorizîndu-l, motivîndu-l, dîndu-i o istorie care va motiva personajul pe scenă. Tot Coca Bloos comentează al treilea text pe care l-a citit la Teatrul Act în spectacol-lectură și veți înțelege cu adevărat ce e simpatic și ce e dramatic în comentariul ei abia după ce veți citi textul.
Sper ca vorbele lor să vă convingă să citiți textul și, dacă va ajunge pe o scenă, să veniți să îl vedeți! (Răzvan Penescu)
1. La noroc (note regizorale)
Primesc textul. Premize: o femeie cu un bebeluș în brațe călătorește într-un compartiment liber. Aha!, îmi zic, Medeea! O să-și arunce bebelușul pe fereastră după ce iubitul (controlorul??!) o va informa că e decis s-o ia de nevastă pe alta. Sau: femeia modernă! Sfâșiată între funciara (?) dragoste de mamă și ura față de micuța creatură care-i deformează sânii și n-o lasă să doarmă și-i distruge cariera și-i amintește întruna că timpul trece, o să... Sau: o musulmană! Pampersu' bebelușului e ticsit cu batoane de dinamită și... OK! Bun! Interesant! Ofertant! Ia să vedem!, îmi zic, și trec, nerăbdător, la textul propriu-zis.
***
Idei ulterioare lecturii: - să "plasez" compartimentul de tren în incinta unei mânăstiri unde niște măicuțe cu vederi largi au elaborat o scenetă pornind de la tema "Fecioara cu pruncul"; sau... - în sala de festivități a unei fabrici (de textile!) unde o tânără muncitoare fruntașă dovedește membrilor cercului de teatru cât de bine și-a însușit principiile realismului socialist; sau... - să transmit scenografei sarcina de a face cumva să se înțeleagă că protagonista (fetița-fără-chibrituri-dar-cu-bebeluș) a descins în numitul compartiment direct dintr-o telenovelă (a fost tele-portată!) (oare ar trebui s-o dea pe spaniolă la momentele patetice??!) și de-aia privește cu atâta jind fereastra: îi amintește de ecranul televizorului în care ar vrea să se-ntoarcă...
***
După o pauză. Râd (n-am un râs cristalin). Și, consecutiv, înțeleg provocarea textului: un personaj pozitiv. Cu totul și cu totul. Nu face, nu zice, nu gândește (?) nimic rău. Îmi imaginez dificultatea de a-l face să devină credibil. Veridic. Și, în final, spectaculos. Și mă hotărăsc să-ncerc! În fond, norocu-i ajută pe cei îndrăzneți!
(Cristi Juncu, regizor al spectacolului La noroc la Teatrul German din Sibiu)
2. Melodia preferată (note actoricești)
O zi ca multe altele din viața domnișoarei Rasch ce și duce existența într-un orășel de provincie. O funcționară, ca oricare alta, la o întreprindere de hîrtie, la departamentul de corespondență. O ocupație sîcîitoare. Drumul de la servici acasă același, de fiecare dată, același în fiecare zi nu-i oferă nimic din ceea ce ar putea constitui o întîlnire, un eveniment, o experiență, cît de mică, agreabilă, satisfăcătoare sau dimpotrivă.
Relațiile cu cei din jur, probabil, nu mai funcționează. La ce i-ar folosi? Ce să le comunice, ce să-i comunice?
I-a dispărut curiozitatea de a-i mai lua în seamă. Abilitatea de a-i mai păsa. Cîndva, probabil, își spunea "O să fie bine, o să reușesc, eu o să fiu extraordinară, o să curăț lumea, nu o să o las niciodată să se murdărească". Ei da, avea un imperativ moral, acela de a-i ajuta pe ceilalți, de a-i simți și mai presus de toate de a-i iubi.
Avea amintiri, avea trecut, probabil, lumea exterioară avea culori și nuanțe, aștepta să se năpustească asupra ei. Dar... venise vremea, veniseră cei 45 de ani, îi împlinise, cînd? Și încetul cu încetul impasul vîrstei se instala comod - cu dragoste restrînsă, morală restrînsă, gesturi și preocupări restrînse, cu zăvorul de la chepengul sufletului tras din ce în ce mai des și tot mai des însoțit de pierderea controlului de sine și de retragerea în abandon.
În drumul ei spre casă își face aceleași cumpărături, mai mult din inerție decît din vreo nevoie, la același magazin și la ora 18,30 se află în locuința sa unde începe "jocul" secundelor și orelor, al respirației și expirației, al universului apăsător al acelorași pereți, acelorași obiecte aflate exact în același loc, unde le-a lăsat cînd a plecat spre slujbă, aceleași acțiuni, aceleași gesturi stereotipe: trasul perdelei la fereastră, îndepărtarea unui fir de praf imaginar, aprinderea aragazului, deschiderea televizorului, răsfoirea programului, aprinderea unei țigări, stingerea televizorului, spălatul vaselor, pregătirea cinei, fără vreun ritual anume - mestecă încet, comod, automat ca de fiecare dată -, din nou spălatul vaselor, din nou aprinderea unei țigări, lucrul atent și automatizat la un covoraș început demult, pregătirea lucrurilor de îmbrăcat pentru o nouă zi. Dar ce-i putea oferi o nouă zi? Nimic din imensitatea și minunăția misterului care este viața. Nimic din lumina și sclipirea soarelui. Nimic din nevoile, disperările și suferințele lumii. Nimic din înălțările și căderile ei.
Domnișoara Rasch își pune întrebări, dar nu caută răspunsuri. De ce nu mai pot să le fiu datoare și să iubesc pietrele și bălțile, iarba și pămîntul, de ce nu mai pot să îmi plimb dragostea prin lume? Sînt bătrînă, sînt urîtă, trupul și sufletul meu nu mai sînt dorite de vreun bărbat, tandrețea după care fiecare om tînjește este pierdută? Ce-a mai rămas din ea? Să n-am putința să mă tîngui, să dau un brînci aventurilor și obstacolelor din viață, să nu iscodesc neorînduiala? Cum să-mi fac prietenă singurătatea? Unde am dat greș?
Bolnavă și obosită de insesizabilitatea și inaccesibilitatea vreunei emoții adevărate, vreunei dorințe trupești, vreunui acces de furie sau milă, ostilitate sau bunăvoință, domnișoara R. Prin existența-i anostă și opacă se scufundă încet, dar sigur și perfid, zi de zi, clipă de clipă, în adîncurile lipsite de dragostea de sine întoarsă spre dragostea universală. Și ca un ultim gest de afirmare a sinelui desface tubul cu tablete pe care le ia una cîte una, cu mici înghițituri de apă, și cînd aceasta se termină, o înlocuiește cu un strop de șampanie.
(Coca Bloos)
3. Noi perspective (notă colaterală)
Chestionar: Care a fost cel mai frumos / haios / simpatic moment (al lecturii de la acestui text în sala Teatrului Act, în fața publicului)?
Coca Bloos: Cînd am realizat că port haine și încălțări aidoma celor indicate de autor.
