Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Editura LiterNet  Sageata  Teatru

Versiunea în limba românăEnglish versionVersion françaiseČeský

Franz Xaver Kroetz: 3 PIESE CU FEMEI: La noroc; Melodia preferată; Noi perspective

ISBN: 973-7893-15-8
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Cărţi editate în colaborare cu Institutul Goethe

Am ales de data aceasta o altă prezentare, nu am mai invitat un critic să ne spună despre texte, ci am preferat oameni (un regizor şi o actriţă) care s-au confruntat cu textul pe scîndura scenei (sau care o vor face în curînd). A ieşit ceva surprinzător, nu am dat direcţii, am fost vag în explicaţii, le-am lăsat libertatea de a spune ceva despre piesă fără a le adresa o precisă întrebare. Cristi Juncu a descris întîlnirea cu primul text şi primele imbolduri regizorale, Coca Bloos a "povestit" al doilea text (un text fără nici un cuvînt!) interiorizîndu-l, motivîndu-l, dîndu-i o istorie care va motiva personajul pe scenă. Tot Coca Bloos comentează al treilea text pe care l-a citit la Teatrul Act în spectacol-lectură şi veţi înţelege cu adevărat ce e simpatic şi ce e dramatic în comentariul ei abia după ce veţi citi textul.

Sper ca vorbele lor să vă convingă să citiţi textul şi, dacă va ajunge pe o scenă, să veniţi să îl vedeţi! (Răzvan Penescu)

1. La noroc (note regizorale)

Primesc textul. Premize: o femeie cu un bebeluş în braţe călătoreşte într-un compartiment liber. Aha!, îmi zic, Medeea! O să-şi arunce bebeluşul pe fereastră după ce iubitul (controlorul??!) o va informa că e decis s-o ia de nevastă pe alta. Sau: femeia modernă! Sfâşiată între funciara (?) dragoste de mamă şi ura faţă de micuţa creatură care-i deformează sânii şi n-o lasă să doarmă şi-i distruge cariera şi-i aminteşte întruna că timpul trece, o să... Sau: o musulmană! Pampersu' bebeluşului e ticsit cu batoane de dinamită şi... OK! Bun! Interesant! Ofertant! Ia să vedem!, îmi zic, şi trec, nerăbdător, la textul propriu-zis.

***

Idei ulterioare lecturii: - să "plasez" compartimentul de tren în incinta unei mânăstiri unde nişte măicuţe cu vederi largi au elaborat o scenetă pornind de la tema "Fecioara cu pruncul"; sau... - în sala de festivităţi a unei fabrici (de textile!) unde o tânără muncitoare fruntaşă dovedeşte membrilor cercului de teatru cât de bine şi-a însuşit principiile realismului socialist; sau... - să transmit scenografei sarcina de a face cumva să se înţeleagă că protagonista (fetiţa-fără-chibrituri-dar-cu-bebeluş) a descins în numitul compartiment direct dintr-o telenovelă (a fost tele-portată!) (oare ar trebui s-o dea pe spaniolă la momentele patetice??!) şi de-aia priveşte cu atâta jind fereastra: îi aminteşte de ecranul televizorului în care ar vrea să se-ntoarcă...

***

După o pauză. Râd (n-am un râs cristalin). Şi, consecutiv, înţeleg provocarea textului: un personaj pozitiv. Cu totul şi cu totul. Nu face, nu zice, nu gândeşte (?) nimic rău. Îmi imaginez dificultatea de a-l face să devină credibil. Veridic. Şi, în final, spectaculos. Şi mă hotărăsc să-ncerc! În fond, norocu-i ajută pe cei îndrăzneţi!

(Cristi Juncu, regizor al spectacolului La noroc la Teatrul German din Sibiu)


2. Melodia preferată (note actoriceşti)

O zi ca multe altele din viaţa domnişoarei Rasch ce şi duce existenţa într-un orăşel de provincie. O funcţionară, ca oricare alta, la o întreprindere de hîrtie, la departamentul de corespondenţă. O ocupaţie sîcîitoare. Drumul de la servici acasă acelaşi, de fiecare dată, acelaşi în fiecare zi nu-i oferă nimic din ceea ce ar putea constitui o întîlnire, un eveniment, o experienţă, cît de mică, agreabilă, satisfăcătoare sau dimpotrivă.

Relaţiile cu cei din jur, probabil, nu mai funcţionează. La ce i-ar folosi? Ce să le comunice, ce să-i comunice?

I-a dispărut curiozitatea de a-i mai lua în seamă. Abilitatea de a-i mai păsa. Cîndva, probabil, îşi spunea "O să fie bine, o să reuşesc, eu o să fiu extraordinară, o să curăţ lumea, nu o să o las niciodată să se murdărească". Ei da, avea un imperativ moral, acela de a-i ajuta pe ceilalţi, de a-i simţi şi mai presus de toate de a-i iubi.

Avea amintiri, avea trecut, probabil, lumea exterioară avea culori şi nuanţe, aştepta să se năpustească asupra ei. Dar ... venise vremea, veniseră cei 45 de ani, îi împlinise, cînd? Şi încetul cu încetul impasul vîrstei se instala comod - cu dragoste restrînsă, morală restrînsă, gesturi şi preocupări restrînse, cu zăvorul de la chepengul sufletului tras din ce în ce mai des şi tot mai des însoţit de pierderea controlului de sine şi de retragerea în abandon.

În drumul ei spre casă îşi face aceleaşi cumpărături, mai mult din inerţie decît din vreo nevoie, la acelaşi magazin şi la ora 18,30 se află în locuinţa sa unde începe "jocul" secundelor şi orelor, al respiraţiei şi expiraţiei, al universului apăsător al aceloraşi pereţi, aceloraşi obiecte aflate exact în acelaşi loc, unde le-a lăsat cînd a plecat spre slujbă, aceleaşi acţiuni, aceleaşi gesturi stereotipe: trasul perdelei la fereastră, îndepărtarea unui fir de praf imaginar, aprinderea aragazului, deschiderea televizorului, răsfoirea programului, aprinderea unei ţigări, stingerea televizorului, spălatul vaselor, pregătirea cinei, fără vreun ritual anume - mestecă încet, comod, automat ca de fiecare dată -, din nou spălatul vaselor, din nou aprinderea unei ţigări, lucrul atent şi automatizat la un covoraş început demult, pregătirea lucrurilor de îmbrăcat pentru o nouă zi. Dar ce-i putea oferi o nouă zi? Nimic din imensitatea şi minunăţia misterului care este viaţa. Nimic din lumina şi sclipirea soarelui. Nimic din nevoile, disperările şi suferinţele lumii. Nimic din înălţările şi căderile ei.

Domnişoara Rasch îşi pune întrebări, dar nu caută răspunsuri. De ce nu mai pot să le fiu datoare şi să iubesc pietrele şi bălţile , iarba şi pămîntul, de ce nu mai pot să îmi plimb dragostea prin lume? Sînt bătrînă, sînt urîtă, trupul şi sufletul meu nu mai sînt dorite de vreun bărbat, tandreţea după care fiecare om tînjeşte este pierdută? Ce-a mai rămas din ea? Să n-am putinţa să mă tîngui, să dau un brînci aventurilor şi obstacolelor din viaţă, să nu iscodesc neorînduiala? Cum să-mi fac prietenă singurătatea? Unde am dat greş?

Bolnavă şi obosită de insesizabilitatea şi inaccesibilitatea vreunei emoţii adevărate, vreunei dorinţe trupeşti, vreunui acces de furie sau milă, ostilitate sau bunăvoinţă, domnişoara R. Prin existenţa-i anostă şi opacă se scufundă încet, dar sigur şi perfid, zi de zi, clipă de clipă, în adîncurile lipsite de dragostea de sine întoarsă spre dragostea universală. Şi ca un ultim gest de afirmare a sinelui desface tubul cu tablete pe care le ia una cîte una, cu mici înghiţituri de apă, şi cînd aceasta se termină, o înlocuieşte cu un strop de şampanie.

(Coca Bloos)


3. Noi perspective (notă colaterală)

Chestionar: Care a fost cel mai frumos / haios / simpatic moment (al lecturii de la acestui text în sala Teatrului Act, în faţa publicului)?
Coca Bloos: Cînd am realizat că port haine şi încălţări aidoma celor indicate de autor.




0 comentarii

Click pentru a mări coperta


ALTE CRONICI ALE ACESTEI CĂRŢI

Sageata Cărţi editate în colaborare cu Institutul Goethe, Marina Neacşu


CATALOG

Sageata Cărţi pentru copii
Sageata Eseu
Sageata Fotografie & Arte plastice
Sageata Jurnalistică
Sageata Palimpsest
Sageata Poezie
Sageata Proză scurtă
Sageata Roman
Sageata Scenarii
Sageata Screensaver
Sageata Teatru


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer