Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Editura LiterNet  Sageata  Poezie

Versiunea în limba românăEnglish versionVersion françaiseČeský

Carmen Sorescu: Hotel de două stele

ISBN: 978-973-122-096-3
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Carmen în ţara oglinzilor
Ilinca Bernea
Descarcă în format pdf
În săptămîna în care LiterNet.ro împlineşte 5.000 de zile de la inaugurare, lansăm una din cele mai frumoase cărţi de poezie care ne-au trecut prin mâini. Poate că nu citiţi în mod obişnuit poezie, poate că vi se pare că aţi pierdut sau nu aţi avut niciodată organul potrivit pentru poezie. Poate că vi se pare că poezia e demodată sau că într-o lume atât de accidentată ca cea în care trăim nu mai e loc de poezie. Încercaţi însă să deschideţi acest volum, nu e întîmplător faptul că am ales să îl publicăm într-o săptămînă importantă pentru noi.

Citiţi şi bucuraţi-vă! Şi duceţi vorba mai departe, cartea asta merită cititori.

(Redacţia LiterNet)

***

Carmen Sorescu alege să sfideze curenţii şi curentele actuale şi să înoate împotriva lor, propunându-ne, ca temă de reflecţie nu ceva de domeniul ineditului, ci "ceva vechi", o poveste imemorială descinsă din acea zonă crepusculară care sălăşluieşte în fiecare dintre noi şi în care se plăsmuiesc liniile de forţă şi traiectoriile destinelor interioare şi trăirilor noastre cardinale. În povestea aceasta personaje mitologice se strecoară în pielea unor apariţii familiare, timpul şi spaţiul sunt cele onirice, iar intensitatea trăirii lirice este cea care creează realitatea şi îi dictează legile fundamentale. Cele două teme asupra cărora îşi concentrează atenţia Carmen sunt, în fond, cele care produc şi fac posibilă existenţa oglinzii: dragostea şi creaţia, cele două dimensiuni ale existenţei care stimulează auto-reflexivitatea şi care, cel mai adesea, îi procură ficţiunii materia primă. Ele sunt un câmp deschis exercitării proiectivităţii, iar poeziile din volumul de faţă decantează aceste proiecţii în imagini caleidoscopice: fiecare metaforă ţese un nou desen, cu noi semnificaţii.

În felul ei, Carmen Sorescu este un avatar al faimoasei Alice. Pornită, pe calea închipuirii poetice, în căutarea unei identităţi pe care nu şi-ar putea-o elucida în lumina opacizantă a stărilor şi gândurilor contingente, îşi descoperă din aproape în aproape, cu fiecare nou poem, chipuri lăuntrice reflectate în oglinzile mai mult sau mai puţin înşelătoare ale dorinţei, spaimei, îndrăznelii, îndoielii, dorului. În poezia acestei Alice adulte, iubitul apare ca obiect interior, ca întruchipare a unui Animus, cum ar fi spus Jung, este un interlocutor din oglindă. Ca alter-sine, celălalt e întotdeauna mai complex: îi percepem mai multe dimensiuni. De la distanţă iubim mai profund pentru că imaginea celuilalt ni se arată într-un plan interior, impregnată de propriile substanţe sufleteşti. De aproape, celălalt ne apare ca exterior şi imanent şi suntem tentaţi să îl reducem la actele lui.

"Oglinzile perfecte sunt nevăzute" spunea Petru Creţia. Şi mai spunea: "Oglinzile dau o imagine evanescentă a eternităţii. În apele lor încremenite şi fără memorie, timpul nu se oglindeşte, iar clipa e irecuperabilă".

Poezia, de care Carmen se serveşte, când ca de o oglindă uriaşă de sală festivă, când ca de o fereastră reflectorizantă, când ca de o discretă oglinjoară de buzunar, are constant proprietatea aceasta de a scoate cele reflectate în afara timpului. Călătoria poetei Carmen Sorescu prin grădina cu oglinzi este, în ultimă instanţă, una spre centrul fiinţei. Versurile sale gravitează în jurul unor teme din care se adapă o întreagă civilizaţie romantică. Simţindu-se mai apropiată de erotismul narcisic decât de cel dyonisiac, Carmen ne face prin poezia ei să reflectăm asupra faptului că aura de erou negativ pe care interpretările moderne i-au atribuit-o lui Narcis este nejustificată. Personajul mitologic nu e câtuşi de puţin un egoist căzut pradă egolatriei într-un mod patetic, nu e un infatuat, nu e nici măcar un erou de legendă, ci un "subiect" de parabolă. Narcis e o reprezentare a sufletului, suflet care ia cunoştinţă de sine doar începând cu momentul în care îşi întrevede chipul reflectat în apa primordială a iubirii. Mitul ne sugerează că "iubirea de sine" nu e posibilă decât graţie existenţei apei, iar această iubire de "sine" se profilează şi manifestă ca iubire de "un altul". Sigur că, dacă sinele ar fi o entitate cu formă fixă, o astfel de iubire ar fi criticabilă şi contestabilă, dar sinele este o vacuitate, este o curgere, o suită de experienţe şi trăiri fără nume, aflate într-o progresie continuă. Ceea ce este esenţial în înţelegerea acestei parabole este simbolul acvatic. Apa este iubirea în sine (o iubire transcendentă, preexistentă oricărei iubiri particulare) şi doar în contact cu ea fiinţa umană capătă identitate... Acest lucru îl determină pe Jung să conchidă că, în dragoste, ne confruntăm mereu cu propriul suflet proiectat şi că doar proiectându-l realizăm care îi sunt atributele şi proprietăţile esenţiale.

De obicei figurile pe care ni le înfăţişează un caleidoscop ne satisfac un anume apetit pentru ordine şi simetrie, dar ceea ce ne suscită fantezia şi delectarea e tocmai faptul că această ordine este un produs al hazardului şi că fiecare imagine e irepetabilă. Din obscuritatea haosului ţâşnesc la lumină forme geometrice incredibile, reflexii ale idealităţii. Oglinda transfigurează lucrurile, le dă o dimensiune în plus şi aşa, multiplicate şi îngemănate, ne par a fi mai degrabă proiecţii ale unei lumi desăvârşite decât ecouri ale dezordinei. Poate cea mai spectaculoasă iluzie, în simplitatea ei...

Sufletul însuşi pare a fi, în viziunea poetei Carmen Sorescu, un angrenaj de caleidoscop cu nenumărate piese. Stilul e luxuriant, încărcat de metafore, iar timbrul liric este prins în revărsări fluide; se poate spune că natura acvatică a sensibilităţii domină şi modulează întreaga compoziţie poetică. Există şi puncte de tensiune şi dramatism în care versul opune rezistenţă presiunii unei exteriorităţi care pare să ameninţe manifestarea acestui flux neîntrerupt de experienţe şi trăiri onirice.

Carmen Sorescu forează în straturile tectonice mai adânci ale simţirii omeneşti: nu scrie nici poezie de stare, nici poezie onirică - nu în sens programatic - ci, mai degrabă, o poezie arhetipală, încărcată de suflul romanticilor, de elixirurile alchimiştilor, de vedeniile magilor, dar îmbrăcată în cele mai recente straie postmoderne... În formă, versurile din acest volum, sunt cât se poate de contemporane. Poezia este, pentru Carmen Sorescu o personificare a Animei, surprinsă în toate posturile posibile: de la cele mai vaporoase stări de agregare până la formule autofage. Poezia joacă în versurile ei rolul principal, iar conştiinţa autoarei o conduce regizoral până la un punct, de unde o lasă liberă, iar aceasta începe să se scrie singură.

Nu întâmplător am numit cinci tipuri de oglinzi cu care se confruntă Carmen în întâmplările ei imaginare. Oglinda-Dorinţă are, în viziunea poetei, proprietăţile "pieii de şarpe": odată ce te uiţi în ea, devii tânăr la loc, oricâţi ani ai avea. În plan erotic această oglindă este, poate, cea care reflectă cea mai tragică înflăcărare a sufletului. În fapt, dorinţa este de neostoit. Dragostea fizică, prezenţa fizică a celuilalt nu o pot descărca decât parţial, pentru că nici fiinţa proprie nici a celuilalt nu pot încăpea cu totul în prezent, într-un singur act, într-o singură dimensiune. Nici un gest, nici un act, nici o stare, nici un gând nu ne conţin integral, trăim risipiţi prin timpuri şi spaţii interioare care nu comunică între ele decât din aproape în aproape.

Tânjim după sentimentul unei integralităţi imposibile a fiinţei, am vrea să ne putem aduna, prin Eros sau în numele Lui, într-un singur chip, într-o identitate ireversibilă... Dorinţa erotică ţinteşte această integralitate şi plenitudine imposibile: "Vreau să ne atingem limbile, să facem acest schimb inexprimabil de personaje diforme care bântuie prin noi / Să adormim împreună şi să visăm, să visăm încontinuu, să nu ne mai trezim pe lumea asta / Să ne minţim că am fost pe Terra, să povestim despre lucruri mărunte cum că am fost oameni / Şi scriam la mese de lemn până când venele deveneau creioane". În Oglinda-Spaimă sufletul e prins ca într-o celulă de detenţie:" Sunt propria mea cuşcă, nimeni nu intră, nimeni nu iese", dar Oglinda-Îndrăzneală contrapune acestei imagini o alta: "Tristeţea rămâne în urmă ca un voal de mireasă / Mâinile se întorc la spate luate de vânt, părul se despleteşte", în vreme ce Oglinda-Îndoială extrage, din toate celelalte oglinzi, toate culorile şi formele în mişcare şi nu lasă vederii decât umbrele: "Vreau să respir, foaia de pe masă e un tub de oxigen / O pun pe faţă, degeaba tot nu te văd, îmi cumpăr altă viaţă / Ciorile se rotesc deasupra cuvintelor, se rotesc / Caută nuci, nu am nuci, am doar amintirea cu tine / Pe care o sparg, zbang, aici pe foaia asta, mi-e foame, / Miezul cărnos, zemos, îmi curge pe gât ca un balsam protector. / Nu dau mită pentru nicio amintire, mintea mea nu mi-a cerut nimic, / A venit pur şi simplu, încet, calm, ca trenul în care împart / Ziarul, covrigul şi mai ales fereastra, da, fereastra închisă etanş / Nu mai cred / În nimic / Poate / În foaia albă". În ce priveşte Oglinda-Dor, mesajul încifrat în imaginile reflectate în ea este unul ambiguu, cu o rezonanţă pesimistă, însă. Poate că nu există nici o casă spre care ne poartă dorul de casă... Poate că nu există decât dorul, pare să şoptească melancolia din fundalul versurilor: "te port sub unghii ca pe un pământ în care am căutat rădăcini".

Odată proiectată, orice realitate interioară devine una cvasi-obiectivă, capătă un corp, chiar dacă unul abstract, lingvistic. Creaţia ne conţine şi ne trădează în acelaşi timp, ne defineşte şi ne redimensionează imaginea de sine, orice creaţie este totodată act de de-construcţie şi re-construcţie a acestei imagini: e autocreaţie. În relaţie cu oglinda se poate întâmpla orice: să te recunoşti sau nu, să te laşi fascinat de ce vezi acolo sau să priveşti cu furie acel chip şi să dai cu pumnii în oglindă până de face ţăndări. "Scriem pentru a deveni alţii decât cei care suntem", spunea Foucault, referindu-se la toată acea armată de euri adormite, potenţiale pe care nu îndrăznim să le actualizăm în realitatea comună. Poezia, ne asigură Carmen, ştie cum să spargă zidurile înconjurătoare ale realităţii sau să îi extindă teritoriile, nu trebuie decât să te laşi ghidat de ea spre acea zonă în care totul devine virtual (real şi ireal în acelaşi timp), deci posibil, un punct terminus al lumii de unde se poate plonja în fantastic ca în acea capodoperă a cinematografiei Science Fiction care a fost filmul The Thirteenth Floor.

Ce-i cu Hotelul de două stele? vă veţi întreba, pesemne, aşa cum m-am întrebat şi eu. Cred că în această privinţă Carmen nu vrea să ne sugereze răspunsul, ne lasă să ni-l imaginăm, fiecare, pe cont propriu... Pentru mine hotelul de două stele e undeva la capătul lumii tangibile şi e plin de oglinzi uzate, aburite, crăpate, scorojite dispuse pe un coridor semi-întunecat. Şi din fiecare dintre ele te priveşte altcineva.




0 comentarii

Click pentru a mări coperta


CATALOG

Sageata Cărţi pentru copii
Sageata Eseu
Sageata Fotografie & Arte plastice
Sageata Jurnalistică
Sageata Palimpsest
Sageata Poezie
Sageata Proză scurtă
Sageata Roman
Sageata Scenarii
Sageata Screensaver
Sageata Teatru


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer