Coperta cărții
Poezie
978-973-122-075-8

Descarcă pdf

Hip gnosis

În lumea dată-n ştiri, Titanicul s-a izbit de un gheţar în aprilie 1912. Dar ştirile nu par să ştie că unele accidente, cărora le e dat să rămână în istorie, trebuie să se dedubleze întru sacrificiu, tăiate fiind de-ntretăierea a două universuri altére. Aşa cu Titanicul, ori revoluţia română, cu 9/11 sau cu prima dragoste.
 
Aşazar, interpretarea va cădea mereu altfel, dar un altfel mic, de cel mult şase feluri; ci doar poeţilor mari le e dată o a şaptea faţă-a zarului făţarnic, după cum zeroul ruletei doar cazinoului i-e dat. Cum poezia este ştiinţa universurilor duble, poeţii înţeleg atari accidente altfel şi mai bine. Mai bine decât sentimentalismul public al alianţei dintre puterea capitalului şi teologia tehnologiei în faţa naturii crude, şi mai altfel decât reacţia kitschoasă a fiecărei celule care ne restructurează corpurile în organisme pocite de unii şi cosmetizate tot de alţii. În poet mare, Şerban Foarţă e scufundru-al sensului prin formă, urmând astfel unica ştiinţă a naturii universurilor duble. Căci explicaţia naturii e ascunsă în natura explicaţiei, din care scoate capul când şi când, ades neloială, mereu cu buza umflată de trompetele gloriei.
 
Aşadar a da în ştire despre Titanic după ce l-ai citit pe Foarţă e ca şi cum i-ai pune termopane monadei.
 
Şerban Foarţă este un gânditor gnostic. Ciclul său, Inverosimilele aventuri adevărate ale locatarului din Loch Ness şi rolul său în scufundarea în urmă cu fix un secol a vasului Titanic, este un produs nu ocluziv, ci concluziv al unei gnoze detectivistice de o jumătate de veac. Gnosticul, întâi de toate, gândeşte scindat, liber ca un schizou cu sistemă: "Cum şerpuie o cobră/ voi şerpui şi eu/ în povestirea-mi sobră,/ altminteri, - dar, mereu,// ca limba unei viperi/ peltice, bi- sau tri-/ furcându-se, - căci liberi/ ne place a trăi [...]". Cum într-adevărul înţelepciunii o ştie, doar gândirea şerpuindă îşi poate mlădia slalomul către cotloanele enigmei unui şarpe niciodată văzut, niciodată un altul.
 
Înţelegând resorturile năpârcii pe care n-au găbjit-o grupurile de orbi în turism, Foarţă o vede:-i pizmaşă ca un terorist: "Duşmanul său e omul/ ce,-n ziua de apoi,/ cânta-va iar, sub pomul/ cel verde, din cimpoi"; de cum tace cimpoiul, e monstrul mizantrop, un soi de Swift căruia-i puţea totul, precum mitocanului român, că-i celtă mlădiţă, de-asemeni.
 
"Motivul monstrului îmblânzit de cimpoi" (Resenbier, Schuldigproletären, Leipzig, 1875: 314), de care sculă devine dependent, şi-n a cărui absenţă acuză un sevraj atât de intens încât dă cu sine-n lume, "este unul persistent" (Al. Piru). Când e lipsită de orfica lucoare a blândului cimpoi, gàdina intră-n vrie furibundă şi înghite şepteluri (confuzia dintre oi şi vaci este voită) fără să lase alte urme decât seminţe de mister ("Or, cum să faci raport,/ când pravila prevede/ că mortul este mort// numai când lasă după/ un leş, altminteri nu... [?]"). Aceste seminţe dau roade în tăcerile iscate de spectrul marilor sfârşituri ("A şasea strofă-i lipsă,/căci trebuie să taci/ când, ca-ntr-o-apocalipsă,/ se mutilează vaci".)
 
Agent singuratic prin design încă de la scena păcătoasă din Geneză, şarpele - ustensilă Domnului şi spurcat Oricuiului -, e reîntrupat în monstrul din Loch Ness. Acelaşi monstru, doar aparent altul, apare în scoarţa Polifemului lui Teocrit (Idile 6, 11), al lui Ovidiu (Metamorfoze 13) şi al lui Góngora (Fabula lui Polifem şi a Galateei), autorul din urmă fiindu-i unchi de suflet lui Şerban. Acest monstru, vezi-bine, nu e nici membru al turmei, nici - evadând din aceasta - rege, sacerdot sau Trabant (Dumézil, Mythe et épopée, Galimmard, Paris, 1968, vol. 2, passim). Monstrul e-un ascet singuratic; îl ghicim melancolic: "Doar monstrul, în asceză/ trăieşte, - fi'ndcă el,/ în ţara ecoseză,/ e fără de şeptel". La gnostici, explicaţia post-darwiniană nu o contrazice pe cea creaţionistă, ci o completează: "El e, pe lume, unul,/ sau astfel lumea îl/ consideră, - ca pe-unul/ ce s-a ivit din  mâl// prin generaţie zisă/ spontană [...]". Doar spontaneitatea, mai profundă şi decât timpul, şi decât eternitatea (cum scria Deleuze despre Unzeitgemässig-ul nietzscheean), naşte Darwini din notele de subsol invizibile, palimpsestice, ale bibliilor. Doar Uroboros, şi el şarpe etern fără principiu-altern, îi e baubau de avertisment monstrului solitar, întrucât "... cuprins de febră,/ se-nghite într-atât,/ că ultima-i vertebră/ i se opreşte-n gât".
 
Influenţele masonice de rit şi scoţian şi francez îşi iţesc capetele de idră în gnoza titanicului tâlc. Prin fină telepatie, monstrul scoţian se comunică cu îndepărtata-i soaţă, Şerpoaica din La Tour du Pin, ea însăşi geloasă; căci el pe ea o voia, iar ea voia scumpul diamant pe care Kate Winslet îl va arunca în hăul mării pentru a se săruta cu Leonardo DiCaprio (n. 1974) în Titanicul lui Cameron. De ce? Deoarece monstrul din Loch Ness e şarpele aruncat din rai, întru zgârcită reîntrupare, pe poarta din dos, care, pe hartă, răspunde Scoţiei, în timp ce mărul, blestemat să rămână cotor, a fost aruncat în Franţa: "[...] Socot/ că ea era consoarta/ reptilei de neam scot, // la fel cum fost-a Mary/ Stuart lui Francisc II/ al Franciei, - unde merii-s/ de un mai nobil soi,/ cât nu-i păleşte-aversa..."). Scotul ar muşca din Franţa cum Evita din păcat.
 
Cum sistemul goniometric scoto-francez îi e la îndemână, gnosticul poet ştie că monstrul e anglofob, "că gàdina, constrânsă/ să zacă-ntr-un lighean,// dintotdeauna-i contra/ britanicilor, - ba/ chiar jubilând când Londra,/ de bombe, bubuia..." (referinţă nevoalată la Luftwaffe şi la flăcări îngheţate). Tensiunea creşte. Titanicul, hardughia menită să fie şi glorie şi imagine a imperiului în care nici apusul nu apune, e lăsat la apă. Doar un ocean îl desparte de presa nord-americană. Începe să-l cutreiere. O ia pe sus, gata să se izbească de septentrion. Şerban Foarţă devine apoftegmatic, ca druizii. "Fudulul Titanic, ce i-e mării pigmeu", se crede inexpugnabil; însă "în cap,/ stinge-ni-se-orice torţă/ şi peste ceafă, jap,// luăm, ca puştanii, una, -/ schimbându-ne-n bieţi şerbi/ Fortuna sau furtuna,/ cu cât s'tem mai superbi" (XXII, dar şi XIV, unde gheţarii colindă tot mai necunoscuţi). "[Ş]tiut că, dacă zeul/ vrea să te piardă, surd/ te face la mereul/ apel, ce-ţi pare-absurd".
 
Până când întrebarea decisivă se pune (XXVI): "însă,/ gheţarul cine e?" Ar părea doar o coincidenţă de analogii. Nu e! Pasajul dintre lac şi ocean, micul râu Ness, e trecut infra-fizic de monstrul posedat de ordinul miresei lui frânce, precum cămilului i se inflamează-ntr-atâta inima de dor că se poate strecura prin gaura acului către frumoasa cusutoreasă. Monstrul, în noapte, -n Atlantic, se-mbracă-n gheţar.
 
Dar anticipez.

1 comentariu

  • monstrul Loch Ness
    justin liuba, 05.08.2012, 06:13

    Gasesc opera poetului Stefan Foarta neobisnuita si interesanta. Este de salutat faptul a el abordeaza teme, ce pot fi considerate fenteziste, sau depasind limitele stiintei academice. Are curajul sa fie original in gandire si sa-si etaleze punctele de vedere netiand sema de ecourile pe care le provoaca intr-o lume conventionala.

    Nu stiu daca Stefan Foarta crede in existenta monstrului dela Loch Ness (Nessie) sau o foloseste doar pentru a-si putea depana ideile. Dar in orice caz, pe cei ineresati in acest subiect doresc sa-i informez ca am vazut fotografii senzationale luate cu camere speciale sub-acvatice de exploratorul american Dr. Robert Rines din Boston, cu care am stat de vorba indelungat in studioul sau. El mi-a prezentat alaturi de fotografii, documentatia Academiei Regale Britanice referitoare la acel monstru, de fapt o specie de dinosaur acvatic, identificat de specialistii cu numele stiintific latin. Justin Liuba, Boston, SUA

Publicitate

Sus