Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Editura LiterNet  Sageata  Roman

Versiunea în limba românăEnglish versionVersion françaiseČeský

Petre Barbu: Dumnezeu binecuvântează America

ISBN: 978-973-122-057-4
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Înotători în nisip
Sanda Cordoş
Descarcă în format pdf
Dumnezeu binecuvîntează America (Bucureşti, Nemira, 1995), cel de-al doilea volum al lui Petre Barbu (după debutul în proză scurtă cu Tricoul portocaliu fără număr de concurs, Bucureşti, Cartea Românească, 1993) este, în punctul de plecare, un roman de familie, o replică citadin proletară la Moromeţii lui Marin Preda, aşadar, la cea mai importantă şi influentă operă a genului din literatura română.

La fel ca în Moromeţii, romanul lui Barbu urmăreşte destinul unei familii de tip tradiţional, condusă de un tată autoritar, Ilie Hermeneanu (purtînd acelaşi prenume ca şi celebrul personaj creat de Preda) între ale cărui prerogative intră, în egală măsură, să protejeze şi să înspăimînte. Într-o durată restrînsă (de aproximativ nouă luni, de la sfîrşit de august pînă în primăvara următoare), naraţiunea înregistrează evenimentele (unele, nu lipsite de senzaţional) petrecute în viaţa acestei familii care locuieşte la periferia unui oraş maritim, într-un bloc de opt etaje ("«Cu blocul nostru începe ţara noastră, dacă vii dinspre mare!», se mîndrea tata cînd era bine dispus"), în care ocupă un apartament de trei camere. Alături de tatăl pensionar, fost constructor de nave pe şantierul naval (muncitor fruntaş, respectat de colegi, şi turnător la securitate), familia Hermeneanu este formată din mama (menajeră cu jumătate de normă la un hotel, care de la începutul căsniciei sale, de treizeci şi cinci de ani, trăieşte cu spaimă de bărbatul ei şi cu teama constantă că nu-i ajung alimentele) şi trei copii: Marius, fiul cel mare, inginer naval, care a părăsit casa (după ce a ieşit tîrziu şi violent de sub tutela părintelui, administrîndu-i o bătaie) şi, din cît se pare, ţara, emigrînd în SUA; Luiza, fiica independentă, bine integrată în "gaşca de rockeri, bişniţari şi minijupiste", care renunţă să mai studieze la Facultatea de Drept, preferînd să joace în filme pornografice, şi mezinul nenumit, o natură debilă şi nedesăvîrşită (în urma unei sufocări cu nisip), incapabil să muncească undeva, ale cărui preocupări favorite sînt cititul revistelor literare şi însemnările în caiete personale. De altfel, cu excepţia a două capitole (în care iniţiativa narativă e încredinţată mamei şi Luizei), istoria este spusă din perspectiva acestui fiu: un narator inocent depune mărturie despre destrămarea şi distrugerea familiei sale, ca şi despre o lume complicată şi confuză, înregistrînd cele văzute şi, mai ales, auzite (ca mai toţi inocenţii din literatură, şi acesta joacă rolul de confident şi de arhivar, totodată, al poveştilor celorlalţi). Universul astfel creat, deşi nu exclude o bună notaţie realistă a cotidianului, mizează pe combinarea şi valorificarea de factură expresionistă a două extreme: pe de o parte, violenţa şi murdăria (împinsă pînă în scatologie) şi, pe de altă parte, stranietatea condusă pînă la vizionarism. Violenţa domneşte nu numai în apartamentul familiei Hermeneanu ("Bătaia v-a ţinut uniţi într-o familie"), ci peste tot "în ţara asta de căcat": în scara blocului (acolo unde oamenii se îmbrîncesc, se lovesc şi se calcă în picioare ca să vadă mai bine o presupusă flotă americană, despre care, mai apoi, se va spune că ar fi fost, de fapt, rusească), la cozi sau diverse întruniri spontane (ca aceea formată în jurul Consulatului american, unde "s-a lansat zvonul că se va forma o trupă de gealaţi care-l vor ataca pe sergentul american de culoare, să-i tragă un toc de bătaie, să-l înveţe româneşte"), în scrisorile de ameninţare primite de domnul Remus, recepţionerul-şef al hotelului sau în discursul furibund naţionalist al domnişoarei Puşa, ghid şi paznic la o mînăstire în care sînt mormintele a doi voievozi necunoscuţi, ca şi în întîlnirile tinerilor, în cursele lor nocturne cu maşini, tancuri, excavatoare (în timpul cărora unii se prăbuşesc striviţi de caldarîm), pe care poliţistul Grigore Postolache vrea să le oprească printr-o baricadă de tomberoane conţinînd explozibil.

La fel de importante ca şi faptele personajelor sînt, pentru identitatea acestora, fantasmele lor. Spre exemplu, dorinţa pusă de cel care conduce vehicolul în cursele infernale se împlineşte: cum Luiza îşi doreşte "să ne ningă cu fulgi americani", peste grupul de tineri cade o ninsoare ce treptat se înroşeşte pentru că - explică un rugbyst oarecare naratorului - "n-am scăpat încă de Siberia din noi, boule!". Resuscitată febril de plecarea lui Marius, reveria americană este, de altfel, cu excepţia naratorului ("Tu eşti născut să trăieşti aici", observă caustic cineva) şi a părinţilor săi, generală. Ea îi animă (chiar dacă strategiile lor sînt ascunse) şi pe bunii patrioţi domnişoara Puşa şi sergentul-major Postolache, ca şi - în termenii revoltei şi ai exasperării - pe tinerii oraşului. Luiza, mai ales, cu sarcasmul ei de fiinţă, în fond, patetică, nu conteneşte să spună: "Nu mai vreau să învăţ aici, nu vreau să-mi nasc copiii aici, nu mai vreau să trăiesc în ţara asta!". Şi tot ea explică: "Pentru că aici trăim ca nişte emigranţi (...). Ce vrei, să stai pînă la sfîrşitul vieţii cu ochii holbaţi pe geam şi să umbli ca nebuna fără rost pe străzi?". Mai mult decît în aspiraţii sau în reverii, America devine tangibilă, pentru unele personaje, pe căi dintre cele mai bizare. Astfel, credinţa domnişoarei Puşa este că, într-o noapte, mama fraţilor Hermeneanu a ajuns acolo, plecînd din cavoul voievozilor printr-o conductă de scurgere: "Conducta e făcută pe verticală, noi sîntem la un pol şi ei, adică americanii, sunt la polul opus şi a fost uşor drumul, mai degrabă a căzut, ca o pungă de gunoi pe tomberonul nostru de la bloc, a căzut de la noi la ei şi la celălalt capăt a ieşit în plină stradă, lume multă, maşini, lumini strălucitoare şi pînă la urmă a intrat într-un magazin alimentar. Acolo, se lăuda ea, a lăsat la bagaje punga cu oasele domnitorilor mei şi înăuntru l-a descoperit pe Marius cum se chiora la rafturile pline de haleală şi l-a tras de mînă. Doamne, iartă-mă! Nu i-a mai dat drumul pînă acasă! S-au întors pe cealaltă conductă şi nu le-a fost greu că Pămîntul e într-o continuă rotaţie şi iar au căzut ca două pungi de gunoi, înapoi".

Pînă să-şi vadă visul (american) cu ochii, tinerii din oraşul maritim practică, spre uimirea turiştilor, un joc straniu (uneori, însoţit de o bursă a pariurilor), socotit vrăjitoresc: îngropaţi pînă în gît, ei înoată în nisip. Este aceasta una dintre situaţiile narative care deschide romanul spre un plan vizionar, mai ales cînd - ca în scena de scaldă a Cristinei - în groapa părăsită de trupul epuizat al înotătoarei se găseşte sînge şi "o pupilă moartă, mai mare decît a gîinilor pe care mama, cîndva, la tăia în baie". La aceeaşi viziune coşmarescă ("viaţa noastră e un coşmar măreţ", apreciază domnişoara Puşa) contribuie apariţiile terifiante ale copilului oligofren, avorton salvat de ţigani din groapa de gunoi în ziua căderii lui Ceauşescu, ţinut, pentru o vreme, de elveţienii veniţi cu ajutoare şi retrimis în ţară: "Cu mijlocul înfăşurat în mai multe folii de plastic murdare, omul se tîra, strîngînd în mîini cîte un mîner de fier, cu care se opintea în podea. Rozalia ţipă la el să iasă, că-i zgîrîie podeaua cu fiarele din mîini, de-abia o spălase, dar Dugan îi luă apărarea şi-l chemă la noi. Era un băiat tuns zero, cu faţa neagră, nespălată şi cu o privire bolnavă". "Monstrul ăla de copil" traversează locuri şi medii diferite din oraş, schimbîndu-i-se numele în funcţie de fantasmele locuitorilor: la Sirena, cîrciuma muncitorilor navali, este chemat Ceauşescu, tinerii reuniţi în bomba Arhitectură îl numesc Caragiale, adesea i se spune Hagi, pentru ca mama, care îl aduce în casă, îl mîngîi şi-l hrăneşte, să-i dea numele fiului ei plecat (pierdut), Marius. Violenţa care le încarcă face ca aceste fantasme să nu păstreze nimic din caracterul bunelor, mîngîietoarelor iluzii. Vătămătoare, ele împing personajele spre distrugere şi moarte. Durata romanescă (de aproximativ nouă luni) nu este o gestaţie a vieţii, ci una a morţii: la capătul ei, Ilie Hermeneanu, bătut de prietenul fiicei sale, se spînzură de lustra din sufragerie, în vreme ce Luiza, într-o ultimă, stranie călătorie cu un avion preschimbat în submarin, se sinucide printr-un mic, simplu şi oarecum cochet gest al vieţii: "Luiza îşi scoase masca şi părul ei se răvăşi în lumina verde din adîncuri". Peste cîteva zile, blocul de opt etaje este demolat pentru că "blocul ăsta nu mai interesează pe nimeni".

Dumnezeu binecuvîntează America oferă una dintre primele imagini artistice ale lumii româneşti postcomuniste; prin foarte buna supraveghere a limbajului şi a procedeelor folosite, prin viziunea terifiantă pe care o construieşte, această imagine rămîne şi una dintre cele mai pregnante, mai tulburătoare artistic.




0 comentarii

Click pentru a mări coperta


ALTE CĂRŢI

Sageata Petre Barbu: Tatăl nostru care eşti în supermarket


CATALOG

Sageata Cărţi pentru copii
Sageata Eseu
Sageata Fotografie & Arte plastice
Sageata Jurnalistică
Sageata Palimpsest
Sageata Poezie
Sageata Proză scurtă
Sageata Roman
Sageata Scenarii
Sageata Screensaver
Sageata Teatru


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer