Apropie-te, nu muşc, sunt doar un sculptor de geniu!
Lia Bugnar
Pe Tatiana am cunoscut-o dinainte s-o cunosc. Citisem Spovedanie la Tanacu, o carte impecabil scrisă de ea, cu farmec şi talent, după un fapt real, de o cruzime fără margini. Era uluitor cum reuşise ea să scrie în cele mai mici detalii despre nişte întâmplări cutremurătoare care dădeau coşmaruri şi celor mai viteji. Am citit cartea şi am avut certitudinea că e o femeie deşteaptă şi cu mult umor, deşi poate că subiectul romanului n-ar fi fost cel care să-i pună cel mai tare în valoare calităţile astea.Întâmplarea a făcut să o întâlnesc peste aproape un an şi să citesc o parte dintr-o piesă de-a ei, piesa despre Brâncuşi, neterminată la vremea aia. Pentru Tanacu reuşisem s-o iert, asta e, îi ieşise o carte excelentă pe un subiect crâncen care nici mie nu-mi era străin (la rugămintea unui mare regizor, încercasem să scriu un scenariu de film după acelaşi caz real şi mărturisesc cinstit că n-a fost o reuşită.) Dar pe subiectul cu Brâncuşi chiar mă călca rău pe bătături. Un producător de film îmi dăduse un avans serios în bani ca să-i scriu un scenariu despre Brâncuşi. Citisem tot ce se putea găsi despre Brâncuşi la noi şi prin alte părţi, scotocisem peste tot, folosisem surse dintre cele mai autorizate şi dintre cele mai dubioase şi, la un moment dat, mi s-a părut că-l cunosc cât de cât, deci, practic, aş fi putut trece la fapte. Am păţit ceva ce n-am păţit niciodată când am încercat să scriu: mă uitam la foaia albă de pe ecranul computerului meu şi nu puteam scrie nicio literă. Pur şi simplu n-am fost în stare să inventez o vorbă pe care s-o pun în gura lui Brâncuşi. Puteam totuşi să scriu un "Bună ziua", nu? Până la urmă, o fi spus şi Brâncuşi cuiva "Bună ziua", asta era aproape o certitudine. Totuşi, mintea mea n-a fost în stare să trimită impulsul degetelor mele în aşa fel încât să-l inventez pe Brâncuşul meu. M-am intimidat total şi atunci el, Brâncuşi, mi-a întors spatele şi nici că l-am mai prins.
Şi, revin la întâlnirea mea cu Tatiana, mi-am dat seama de ce nu reuşisem eu, de fapt, să-l găsesc pe Brâncuşi. Nu-l găsisem pentru că era la ea. A scris o piesă (nu era atunci gata, acum e) în care el circula liber, cu iubiri contorsionate şi cu vicii, cu crize de isterie şi cu orgii, cu ciudăţenia şi aura copleşitoare pe care le poartă un asemenea om. Am avut şi neşansa să primesc piesa ei prin gura unor actori buni (era un fel de lectură mişcată în cadrul unui workshop de actorie) aşa că efectul a fost cu atât mai puternic asupra mea. Brâncuşi era acolo, de-adevăratelea, cu carne, cu oase, cu umor, cu angoase, cu excese, cu vorbe de om şi cu vorbe de geniu.
Am simpatizat-o pe Tatiana imediat, dar asta n-ar fi fost nimic ieşit din comun, mi s-a mai întâmplat să decid că nu-mi place de cineva, ca după aia viaţa să râdă de mine şi să se întâmple exact pe dos, mai exact să ajung fana acelui cineva. Ce a fost mai important pentru mine a fost că m-a făcut să-l simpatizez pe Brâncuşi. Ăsta e adevăratul câştig. Pe genii nu le simpatizează nimeni, mai ales când au murit deja şi au devenit patrimoniu naţional. Brâncuşi e pentru noi, românii, o statuie, ceva ce trebuie adulat - un verb atât de neresponsabilizant, e subiect de întrebări încuietoare la concursurile de cultură generală, e al nostru deşi francezii susţin că e al lor, e dovada că noi, românii, însemnăm ceva în cultura mondială, nu suntem chiar aşa, veniţi cu pluta, e un fel de Eugen Ionescu care scria cu dalta, e de neatins, e abstract ca mama lui Ştefan cel Mare. Comparând cartea despre Tanacu şi piesa despre Brâncuşi, tind să cred că adevăratul act de curaj al Tatianei a fost să scrie piesa asta în felul în care a făcut-o.
Să scrii despre Brâncuşi ca şi când a fost un om şi nu un capitol dintr-o carte e mai riscant decât să scrii despre exorcizări de călugăriţe în devenire. Să ai curajul să spargi statuia ţăndări şi să eliberezi omul sechestrat în ea, mi se pare o faptă de toată isprava.
Întrebarea mea e ce o să se întâmple cu piesa asta? Am povestit despre piesă unui regizor extrem de talentat şi considerat "rebel" de critică şi chiar de spectatori. Tocmai căuta o piesă pe care s-o monteze. I-am zis: "Fă piesa asta despre Brâncuşi, e complet ţăcănită şi n-are legătură cu nimic din ce ne închipuim despre el". Mi-a spus că nu vrea să facă o piesă elitistă. Nu e culmea ironiei că un om care era simplitatea întruchipată şi a cărui operă a siderat o lume întreaga prin simplitate şi esenţă, nu e comic, zic, să fie categorisit drept "subiect elitist"? Regizorul ăsta e exact genul căruia Brâncuşi i-ar fi suflat un damf de ceapă cu slănină în faţă şi l-ar fi trimis în mă-sa.
Mă bucur că există piesa, mă bucur că Tatiana a avut curajul şi talentul s-o scrie în felul ăsta, dar mă tem că tot francezii o vor înşfăca pentru că nouă ne pică fisele întotdeauna cu întârziere şi revendicăm lucrurile abia când nu mai sunt ale noastre. E salutar că LiterNetul s-a gândit s-o publice, dar poate o tactică iscusită ar fi să pună piesa sub alt titlu, ca să citească şi cei care evită elita. Poate ceva gen "Apropie-te, nu muşc, sunt doar un sculptor de geniu care mergea, ca şi tine, la toaletă". Sper, chiar sper, să merg la Teatrul Naţional şi să văd piesa asta într-o bună zi. Dea Domnul să se mişte repede băieţii ăştia care au teatrul românesc pe mână pentru că am şi eu o vârstă şi "we're not getting any younger", dioptriile ne cresc la toţi pe zi ce trece, chiar şi celor care n-au probleme cu vederea încă.
(octombrie 2010)
