Coperta cărții
Teatru
978-973-122-038-3

Descarcă pdf

Întoarcerea lui Făt-Frumos

Dramatizarea realizată de Teodor Corban păstrează cu fidelitate spiritul unei poveşti care, cel puţin la prima vedere, este foarte greu de adus în contemporaneitate. Dificultatea ar consta în primul rând în a transmite substanţa limbajului poveştii în termeni accesibili publicului de azi, în al doilea rând în "traducerea" situaţiilor metaforice din poveste în contexte scenice relevante pentru spectatori.

Ceea ce Teo Corban reuşeşte cu mijloace literare şi scenice remarcabile este contemporaneizarea limbajului în forma căruia este turnat basmul şi adaptarea acţiunii din poveste la cerinţele lăuntrice ale omului contemporan.

Posibilitatea translaţiei problematicii basmului în aceste timpuri este dată de faptul că "osatura" sa este formată din mituri fundamentale care transcend coordonate temporale. Problematica morţii, dorinţa de a găsi, în condiţie umană întrupată, ţara tinereţii veşnice, forţarea limitelor cunoaşterii cu riscul neconştientizat al căderii din Paradis, dorul de acasă (indiferent că acest "acasă " înseamnă o stare de spirit sau un loc concret) sunt paradigme pe care scenaristul şi regizorul spectacolului Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte le extrage nu atât din celebrul basm, cât din dorinţele oamenilor din ziua de azi...

Faptul că spectacolul regizat de Teodor Corban are o componentă vizuală puternică şi un plan coregrafic eficient este foarte important pentru modul în care este contemporaneizat basmul: tensiunea dintre corp şi spirit, dualitatea iluzie-concret, care subzistă perpetuu în imaginarul colectiv, sunt două mijloace prin care limbajul poveştii poate avea ecouri puternice pentru omul acestor vremuri, dincolo de semnificaţia consacrată a cuvintelor.

Această întoarcere a lui Făt-Frumos este un drum al propriilor noastre priviri către noi înşine. Făt Frumos este oricare dintre noi, oricare spectator care a visat cel puţin o dată la o lume nealterabilă, pe care a pierdut-o pentru simplul fapt ca a ascuns-o prea adânc în propria uitare.

Dincolo de umorul savuros al montării scenice şi al scenariului, această variantă a poveştii ascunde o morală care se degajă cu naturaleţe din dramatizarea basmului: viaţa e un joc al tensiunii dintre uitare şi reamintire, iar drumul spre moarte este doar traseul marcat cu jaloane care indică pe de o parte ce suntem, iar pe de altă parte ce am fi putut fi dacă nu am fi trecut prin Valea Plângerii.

Opţiunea pentru dramatizarea şi punerea în scenă a unui astfel de basm este o pledoarie pentru funcţia pe care o are mitul ca principiu fondator al comportamentului uman, cu atât mai mult cu cât ne referim la universul omului contemporan, care pare să fi pierdut calea spre mit. De fapt, e o chestiune de uitare, nu o alienare completă, iar un demers artistic ca acesta funcţionează ca o anamneză.

0 comentarii

Publicitate

Sus