Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Editura LiterNet  Sageata  Poezie

Versiunea în limba românăEnglish versionVersion françaiseČeský

Traian T. Coşovei: Ninsoarea electrică

ISBN: 978-973-122-020-8
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Iubesc deosebit de mult pe Traian T. Coşovei, în versurile căruia găsesc o imensă şi înaltă puritate dură. (Nichita Stănescu, Contemporanul, 1978)



Stări de spirit
Un poet foarte talentat este Traian T. Coşovei, unul din câştigătorii concursului de debut pe anul 1979 de la Cartea Românească, cu volumul Ninsoarea electrică. Laurenţiu Ulici nu l-a prea cruţat, într-un articol de acum câteva săptămâni, insinuând lipsa originalităţii. De câteva ori în articol, se vorbeşte, cu aerul că e o fatalitate, de reminiscenţe. Rostirea poetică ar fi de ucenic ascultător al lui Nichita Stănescu. Cele două exemple citate de critic sunt indiscutabile, dar câte mai erau în tot volumul? Traian T. Coşovei nu e un poet din familia lui Nichita Stănescu, aşa că asemănările trebuiau considerate ca accidentale. În al doilea rând, criticul scrie: "Noutatea poeziilor sale se bizuie pe reordonarea unor calităţi vechi". Ideea articolului este că asistăm la apariţia în poezie a unui "nou val", al anilor '80, şi că totdeauna asemenea "începuturi de timp poetic" se caracterizează prin aşezarea "într-o ecuaţie poetică comună" a unor proprietăţi "existând disparat" mai devreme. S-ar putea susţine însă la fel de bine şi contrariul, şi anume că orice început e înainte de orice o ruptură, o negaţie. Descrierea, chiar, de către critic a procedeelor folosite de Traian T. Coşovei şi de noii poeţi (pe care însă L. Ulici nu-i cunoaşte deajuns ca să se poată pronunţa atât de categoric, căci mulţi se află în pragul debutului) arată că "reordonarea" ar putea fi o sinteză destul de diferită de aceea din poezia deceniului imediat anterior: "reabilitarea realului în interiorul imaginarului, ca la suprarealişti, sancţionarea afectării intimiste, a lirismului pur, simultan cu ridicarea subiectivităţii într-un baroc cosmic ca în poezia anglo-americană din deceniul al treilea şi propulsarea unei retorici sincopat-discursive, insinuante şi aluzive, ca la expresionişti".

Într-adevăr, promoţia anilor '70 a cultivat în mare măsură lirismul pur, intimismul şi o scriitură manieristă, în special poeţii clujeni, dar nu numai ei, dovadă Cezar Ivănescu, Nicolae Ioana şi atâţia alţii. Faţă de aceştia, promoţia '80 (care mi se pare foarte interesantă şi, dacă nu va dezamăgi în alte privinţe, va putea da câţiva buni poeţi) vine cu o redescoperire a realului şi a discursului, angajând mai net poezia în social, moral, politic, neocolind "proza" (pe care premergătorii lor o ţineau în oroare), banalitatea, satira, didacticul, burlescul sau caricatura. I-am citit şi ascultat pe mai toţi, aşa încât nu risc nimic făcând aceste generalizări. Impresia, greşită, a unora care s-au referit la aceşti poeţi este că ei sunt frivoli în ironie, superficiali şi negativişti. Din contra, e vorba de o angajare în problemele timpului care, dacă nu va fi împinsă în şabloane şi lozinci, va putea avea rezultate excepţionale. Ei refuză tocmai evazionismul, livrescul şi maniera prea aluzivă. Închei acest preambul, revenind la una din afirmaţiile, uşor pripite, a lui L. Ulici din citatul reprodus: despre ce poezie anglo-americană a deceniului trei să fie vorba? Mi se pare că e o informaţie după ureche. O anume influenţă a poeziei americane e vizibilă la noii poeţi şi ea se explică în două feluri: prin epuizarea tradiţiei poeziei aşa-zis pure, care, de la Mallarmé, şi simbolişti, a fost factorul principal în lirica noastră modernă; şi prin atracţia pe care tehnica, formele industrializării, maşina, automatul, computerul, robotul, încep să o exercite şi la noi. Poezia americană, mai puţin tributară tradiţiei puriste, a fost prin excelenţă una a vieţii moderne, glorificând-o sau respingând-o. Dar dacă la Traian T. Coşovei, şi nu numai la el, se simte această orientare, nu de poeţii americani ai deceniului trei trebuie să vorbim (Marianne Moore? Crane? promotorii obiectivismului de la revista The Fugitives?), ci, eventual, de aceia din "beat generation", de Kerouac, Ginsberg, care redescoperă retorica revoltei şi a furiei, sau (şi) de Charles Olson, Robert Bly şi ceilalţi care au profitat de zguduirea produsă de primii, rafinând însă poezia, scutind-o de excesele de tot felul.

Lucrul, de altfel, cel mai semnificativ în Ninsoarea electrică constă în limbajul modern, în sensul vocabularului tehnic şi al sintaxei discontinui, orale (Olson se referea la "staccato"-ul limbii vorbite), cinetice, pe de o parte, şi, pe de alta, într-o critică fără menajamente a tehnicizării vieţii, a roboţilor, a "coşmarelor climatizate". Aici este un paradox aparent şi anume că poetul îşi însuşeşte limbajul maşinilor, dar ca să le împroaşte cu sarcasmele sale. Mircea Dinescu, criticând şi el tehnicizarea, o face într-un limbaj tradiţional. Dar e nevoie să observăm că prin maşină poetul înţelege de fapt tot ce se opune umanului, cu alte cuvinte că el îi atribuie un înţeles metaforic ce nu trebuie neglijat. Nu civilizaţia modernă, industrializarea, sunt puse în cauză, din nostalgia cine ştie cărei ordini ancestral-rurale, ca la Ion Gheorghe, ci substituirea sensibilităţii, a gândirii, a nervilor şi sângelui uman prin circuite integrate şi limbaje matematice. Nu e deci ironizat utilul robot, ci omul care începe să semene cu robotul, nu contra computerului scrie Traian T. Coşovei pamfletele sale lirice, dar contra individului ce nu gândeşte cu capul său, lăsându-se "programat" şi manipulat: "Ştiu, ştiu că totul e foarte târziu,/ că totul se zbate între două discuri electrostatice,/ dar ce-mi spuneţi voi?/ îmi arătaţi o alcătuire de roţi dinţate/ şi pârghii şi-mi spuneţi:/ Iată, aceştia sunt părinţii tăi;/ Iată, aceasta este inima ta - ia-o şi poart-o mai departe/ peste cioburile acestei aparenţe..." O viziune terifiantă este în Blestemata de roată, unde ţinta sarcasmului este "ticălosul sentiment cu mâner", viaţa şi iubirea trase pe roata dispreţului şi rutinei: "Ah, ticălos de sentiment cu mâner./ Mi-e teamă să te mai strâng în braţe -/ ai prea mult fier pe tine, prea mult material greu/ tu, frumoasă roată dinţată,/ tu, frumoasă roată dinţată lustruită/ de strigătele celor peste care leneş ai trecut./ Tu, pe care atâţia te-au îmbrăţişat pentru ultima dată,/ tu, îmbrăţişată cu urlet, vei trăi mai mult decât mine/ dacă n-au să te pună să mesteci fier,/ dacă n-au să te însoţească cu altă roată dinţată/ să mestecaţi amândouă făina albă/ a oaselor mele, noaptea pe cer!"

Poetul îşi intitulează câteva poezii Stare de spirit. În fond, lungile, declamatoriile lui poeme sunt nişte "stări de spirit" care reflectă traumatisme sufleteşti. Starea este refăcută din memorie: "pentru mine care în această seară voi patina din memorie/ pe gheaţa nehotărâtă a unei stări de spirit". Un tânăr pare a vorbi despre sine şi despre ceilalţi, trepidând de emoţie, într-o febră a cuvintelor. Ceea ce spune pare obişnuit, comun, dar în discurs frazele cele mai fireşti se întâlnesc cu afirmaţii bizare, absurde, într-un amestec tipic suprarealist. Requiem începe aşa: "Taică-meu şi-a vândut şi apa din fântână/ ca să mă scape de..." Ceea ce urmează e însă surprinzător, iar paranteza de-a dreptul absurdă: "...singurătate/ (asta v-o spun pentru că am un văr care lucrează/ la staţia de benzină)". Îndată se constituie şi simbolul: "şi cu toate astea ne simţeam cu toţii/ ca într-un ascensor oprit între etaje" şi se creează atmosfera apăsătoare, senzaţia de claustrofobie: "şi singuri, apăsând,/ apăsând pe butoane, lovindu-ne cu coatele/ izbindu-ne de pereţi, ca fluturii, noaptea, de lună". Din nou poemul e întrerupt de o afirmaţie generală ce pare serioasă: "Viaţa îşi continua cursul normal", dar care îşi asociază rapid un termen depărtat, în acelaşi stil suprarealist: "într-o tăcere întreruptă numai/ de zgomotul cocoşilor de tinichea/ răsuciţi de vânt pe acoperişuri". Şi aşa mai departe. Banalul şi insolitul alternează în chipul cel mai neprevăzut. Poetul face de obicei o constatare, de aspect filosofic sau etic, cu un aer grav-amuzat (cam ca la Marin Sorescu), pune punct şi lipeşte o observaţie atât de precisă şi de banală, încât produce perplexitate. În Maşina de stropit străzile, după: "Am lăsat baltă orice încercare de a atinge perfecţiunea", urmează fără tranziţie: "Trece/ maşina de stropit străzile/ dimineaţa la patru". Discontinuitatea aceasta este un simptom al modernităţii. Omul-maşină e creaţia unei biologii mecanice, nu organice, legile evoluţiei, ale naturii, fiind contrazise. Sarcasmul liric constă şi în acest tip de asociere stranie a naturii cu antinatura, a vieţii cu mecanismul, a vorbăriei cu pocnitura ţevii de eşapament, a sentimentului cu balanţa comercială, într-un ritm sacadat, rupt, de jazz: "Aceleaşi nopţi cu pisicile deschizând cutiile de conserve/ în întunericul tandru al lăzilor de gunoi./ Clack, din palme,/ clack, clack/ la moara fericită a odihnei./ încercăm să fim oameni - balanţe comerciale, trenuri electrice/ radioul ca o ţeavă de eşapament,/ cravata/ şi rânjetul afectuos din oglindă." Acest limbaj voit dezarticulat este, tot ironic, apărat de însuşi poetul în finalul poeziei sale: "Clack, din palme,/ clack, clack la moara fericită a odihnei./ Clack, din palme, clack, clack şi trece/ maşina de stropit străzile/ peste tinerii sărutându-se prin parcuri./ Clack, din palme,/ clack, clack!/ Sourtout ne dérangez pas je vous prie/ la rondeur de mon demi-langage..."

Lângă nichel, roţi, biele, păsări mecanice, lacrimi şi ninsori electrice, îngeri de cauciuc, câmpuri de fier, atomi de spaimă, silabe magnetice şi alte expresii ale reificării, pot fi găsite în versurile lui Traian T. Coşovei şi imagini mai clasice: "nimfele somnoroase ale amiezii", "apoi o lumină de lună mă apasă încet până când/ îi simt gustul pe limbă, până când/ deasupra mea se opresc nori suspendaţi/ din care vor coborî la noapte spiritele hoinare ale ploii", "ceasuri de noapte cu acoperişurile oraşului/ ca o grămadă de fluturi strânsă la lumina lunii." Această alternare de registre stilistice nu e întâmplătoare. Sub nesecata inventivitate şi sub revoltele juvenile ale poetului, ghicim un suflet tandru, sentimental şi delicat, retractil şi singuratic. În cartea lui de debut nu sunt doar viziuni atroce ca acelea din Cu mâinile curate sau din Lobotomia, ci şi tristeţi subtile, iubiri, nostalgii şi multă, multă îndoială: "În ultima vreme rămăsesem tot mai singur/ urmărind de la fereastră camioanele încărcate cu frunze/ alunecând spre marginea oraşului."

(Nicolae Manolescu, România literară, nr. 43, 1979)




0 comentarii

Click pentru a mări coperta


ALTE CĂRŢI

Sageata Traian T. Coşovei: Greva căpşunelor


CATALOG

Sageata Cărţi pentru copii
Sageata Eseu
Sageata Fotografie & Arte plastice
Sageata Jurnalistică
Sageata Palimpsest
Sageata Poezie
Sageata Proză scurtă
Sageata Roman
Sageata Scenarii
Sageata Screensaver
Sageata Teatru


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer