Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Editura LiterNet  Sageata  Poezie

Versiunea în limba românăEnglish versionVersion françaiseČeský

Florin Iaru: Cîntece de trecut strada

ISBN: 978-973-122-019-2
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Asurzind hîrtia poemului
Traian T. Coşovei
Descarcă în format pdf
De la primele rânduri citite, realizezi că Florin Iaru, autorul unui surprinzător volum de versuri, intitulat Cîntece de trecut strada (Editura Albatros, 1981) este unul din acele spirite în continuă alertă, în permanentă agitaţie, pentru care poezia reprezintă tentaţia invenţiei, a descoperirii neîntrerupte, mirajul unei aventuri deopotrivă stilistice şi existenţiale, împinsă până spre ultimele limite cunoscute, dincolo de care se întind neantul, necunoscutul, noutatea pe altarul cărora tânărul poet pare oricând dispus să se jertfească deodată cu o avalanşă de idei, sentimente, inserţii ce aglutinează spaţii culturale, tehnice, publicitare şi mai ales gesturi, cât mai multe gesturi.

Iaru aduce în poezie disponibilitatea stilistică a unui virtuoz în stare să smulgă un sunet din orice instrument, ironia cuceritoare, limbajul colorat, aluziv - care te îndeamnă să cauţi un sens mai profund în spatele jocului de cuvinte, al calamburului, al expresiei "prelucrate" - dinamismul cotidianului, al vieţii de fiecare zi, dar (întotdeauna există un dar, însă, ci) s-a vorbit prea puţin sau aproape deloc despre gesticulaţia colosală din poezia lui Iaru. Gesticulaţie ce ţine de teatralismul voit, premeditat, de "mişcarea" unor personaje ce nu se sfiiesc să primească pe parcursul unui poem chiar indicaţii de regie. Duelul începe cu un fel de indicaţii scenice: "Iată locul acţiunii (...) / Iată subiectul acţiunii (...) / Iată cuvintele acţiunii..." - după care urmează chiar "acţiunea" lirică a poemului într-o desfăşurare complexă, amplă, întreruptă, nu de puţine ori, de vocea şi intervenţiile directe sau indirecte ale autorului.

În plus, există pretutindeni în aceste poeme o dublă conştiinţă. Pe de-o parte, cea a unui virtual cititor, a unui public prezent ce se cere tot timpul înviorat cu duşuri scoţiene (jerbe imagistice, fireşte) violentat, lovit în prejudecăţi, zguduit în comoditate, silit să participe la actul poetic şi, pe de altă parte, conştiinţa actului scrisului. În mijlocul poemului (şi Duelul este reprezentativ pentru tehnica şi posibilităţile, practic nelimitate, ale lui Florin Iaru) aflăm aceste versuri: "Fierbinte ca un bolid / cuvântul cade asurzind hîrtia poemului..." şi continuă: "În momentul focului, poemul ăsta vrea să se zică. / Ce spui tu - îl întreabă cititorul? / Spun că ea doarme acum în braţele vii ale altcuiva. / Chiar aşa? Şi tu ce spui? / Spun că urechea lui goală îi ascultă gîndul intercostal. / Chiar aşa? Şi tu ce spui? / Spun că el aude un ritm îndrăcit dar nu se teme. / Zice că e inima ei. / Dar tu ce spui? / Spun că n-am nici o vină / că am iubit o femeie amorsată / care va exploda în braţele altcuiva...".

Deci dialog cu un cititor nevăzut, interogare a poemului, întrebări, răspunsuri, ridicări din umeri, gesturi ce lasă pe pereţi umbrele acide ale unui tâlc mai adânc, uneori nu pe deplin lămurit, încifrat adesea de chiar aglomerarea cuvintelor. Căci Florin Iaru face parte din categoria celor cu poftă de vorbă, a combatanţilor de cafenea, agitaţi în jurul unei idei ca o legătură de chei ce dă o larmă plăcută, neprimejdioasă. Personajul e rupt parcă din lumea teraselor de pierdere de la Union, Gambrinus şi Mon Jardin. Înfulecă lacom ediţiile de după amiază, punând lumea la cale, combătându-l pe maţe-fripte, contrazicându-l pe scârţa-scârţa pe hârtie, contrariindu-i pe cherestegerii din Cişmigiul începutului de veac - un fel de portret-robot al eroilor lui nenea Iancu, amploaiat, zavergiu genial, explodând de vervă zgomotoasă, doldora de idei măreţe topite ca aburul respiraţiei pe geamuri, de planuri de gheaţă pleoştite degrabă la soarele realităţii. Colocvial, dispus oricând să-ţi povestească ultimul său poem, ultima lui Odă, întotdeauna cea mai bună, ameţit de propriul lui carusel verbal, transportat, ambetat, dezabuzat, revoltat, amurezat, magnetizat cu jamaică, cu anghelică, gata oricând să adopte o nouă manieră, să inventeze un fason, Iaru populează lumea cu propria lui fiinţă împrăştiată într-o aglomerare dezordonată de oglinzi paralele privite cu coada unui ochi narcisist, acaparator şi irezistibil.

Analizată în amestecul de epoci şi maniere, în amalgamul de vieţi paralele, poezia lui Florin Iaru este aidoma unei valize ticsite ce se desface catastrofal pe peron în clipa plecării trenului.

Dincolo de teatralism şi înscenare, dincolo de vârtejul cuvintelor, dincolo de zgomotul sentimentelor căzute la picioarele iubitei (adevărată, înscenată, reală, visată), există pretutindeni o însingurare de gheaţă ca la sfârşitul spectacolului, când lumea iese din sală şi ai impresia că nu ai apucat să spui ceea ce aveai de spus. Există permanent o diferenţă de potenţial, o distanţă între ideal şi real, între dorinţă şi putinţă din care ia naştere scânteia poemului.

Nostalgia vine din încercarea de a da visului, himerei, dorinţei o identitate, un nume: "O femeie frumoasă în trenul de Craiova./ Eu trăgînd piedica memoriei în trenul de Galaţi. / Eu liber să strig: am pierdut-o pe Euridice! / Eu cu o înaltă fidelitate a ideii de libertate... / Ah, dacă aş izbuti să-mi amintesc cum ar fi putut s-o cheme!" (O femeie frumoasă la fereastra unui tren paralel). Distanţă care, vai, nu poate fi umplută de cuvintele aritmeticii existenţiale, ca în superbul poem de dragoste definind, poate, cel mai bine imposibilitatea idealului: "Dar ea era atît de frumoasă, / încît a fost la fel de frumoasă / şi-n continuare. // Iar ei nu găsiră în toată / lumea largă / destule măsele, destule gîtlejuri / în care să spargă / să macine, să îndese / distanţa care creştea mereu / şi restul cuvintelor pînă la moarte." (Aer cu diamante).

Iaru scrie poeme despre singurătate. Despre o singurătate în mijlocul focului de tabără (care poate fi un rug al ereziei), în mijlocul cuvintelor vesele, a idealurilor măreţe, a privirilor aprinse, în mijlocul dezmierdărilor şi nopţilor de insomnie. Îmi aminteşte de eroii cehovieni ce, odată opriţi din iureşul foşnitor al armonicilor, rochiilor, mătăsii, bancnotelor, mărturisirilor excitate, izbucnesc brusc în plâns, explodează în deznădejde.

(Poeţii marilor oraşe, 2008, Editura Muzeul Literaturii Române)




0 comentarii

Click pentru a mări coperta


CATALOG

Sageata Cărţi pentru copii
Sageata Eseu
Sageata Fotografie & Arte plastice
Sageata Jurnalistică
Sageata Palimpsest
Sageata Poezie
Sageata Proză scurtă
Sageata Roman
Sageata Scenarii
Sageata Screensaver
Sageata Teatru


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer