Un aer plin de semne
Paul Marinescu
Dorel Bucur (n. 1974) e licenţiat al Facultăţii de Filozofie, Universitatea Bucureşti, în prezent doctorand în filozofie al Universităţii "Jean Moulin" Lyon 3.Spre deosebire de "lecţiile de cuvinte şi de lucruri" cu care ne-a obişnuit poezia românească a ultimilor ani, expuse în registrul monoton al unei intimităţi pansexuale sau, dacă nu, morbide şi ermetice, Dorel Bucur ne propune, prin volumul său de debut, o altă dimensiune a poeticului - cea născută din conjugarea vizibilităţii şi a transparenţei cu obscuritatea şi gravitaţia clipei.
În poezia lui Dorel Bucur, respirăm un "aer cu dungi" sau, la fel de bine, "un aer plin de semne" sau cu "gratii subţiri". În această zonă privilegiată a lumii, deschisă numai unei priviri "încărcate de poveştile tale sau poveştile celuilalt" (nu putem fi singuri), suntem prizonierii propriei noastre disipări: "de câteva zile umblu / mai mult prin amintiri / ca un personaj străveziu / pentru care numele / e deja prea mult" (de câteva zile).
Stăpânind cu eleganţă o formulă poetică sobră, departe de manierismul postmodern, Dorel Bucur redescoperă poeticul la nivelul gestului suspendat, al inerţiei de sens, al cuvintelor rostite pe jumătate. O întreagă logică a evitării, a contactului dureros, a regretului mascat este articulată de-a lungul acestui volum: privirea absenţei, surprinsă în dubla semnificaţie a genitivului obiectiv şi subiectiv ("de două zile nu mai ştiu / unde sunt / te văd şi / nu te mai găsesc" (ieri) sau "ai fi vrut să mă întorc / mă priveai / şi nu eram de găsit" (oricum ştiai) este urmată de deriva fonică a istoriei repetate la infinit ("am auzit că în jurul nostru / este întotdeauna cineva / am auzit că poţi să citeşti ziarul / până te saturi de tine / şi niciodată de ceilalţi" (am auzit că); metafizica lucrurilor "neştiute" face apropierea sau imposibilă ("între noi s-a mai adunat / încă un lucru neştiut / de parcă fiecare an / ne pune tot mai departe / de noi" ca întotdeauna), sau paradoxală ("nu putem fi singuri / decât împreună"). În acest univers, singura formă pe care o poate lua timpul este aceea a zilei care nu mai există ("ne grăbim spre sfârşit / te aştept / într-o zi care nu mai există / închizi ochii / dispar" (ne grăbim spre sfârşit) - a zilei de ieri în care se amestecă, sub semnul memoriei rănite, restul amintirii cu imposibilitatea identităţii ("între noi sunt câteva zile / nu mai ştiu / dacă te sărut / sau doar îmi aduc aminte" (de câteva zile).
Ca exerciţiu reuşit de descriere a penumbrei lumii - al amestecului dintre tăcere şi inerţia obiectelor, dintre lumină şi incertitudinea sensului, volumul aer cu dungi al lui Dorel Bucur rămâne în definitiv o expresie originală de sensibilitate poetică, ce se distanţează promiţător de formulele postmoderne suprasaturate de livresc şi autoreferenţialitate. Este poate o reîntoarcere, aşa cum lasă să se vadă în special ultimele poezii ale acestui volum, la rostirea esenţială a fragilităţii umane.
