Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Editura LiterNet  Sageata  Roman

Versiunea în limba românăEnglish versionVersion françaiseČeský

Alina Nelega: ultim@ vrăjitoare

ISBN: 978-973-7893-89-5
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Tentaţii angelice
Andrea Tompa
Descarcă în format pdf
Dacă aş cunoaşte autorul, pe Alina Nelega adică, aş presupune că ştie multe limbi, ba chiar că trăieşte în mijlocul acestora, că a călătorit mult, mai ales prin străvechiul şi opulentul Occident, deşi rădăcinile ei, îndeajuns de adînci, ne conduc spre bazinul Carpaţilor. Aş mai presupune că ştie o mulţime de lucruri despre teatru şi dramă, ba chiar că a scris piese de teatru sau a lucrat în teatru - şi încă aş mai crede că-i ridiculizează pe critici, că s-a învîrtit prin centre teatrale europene la modă, unde unii şi alţii au vrut, chipurile, s-o înveţe te miri ce! În fine, că o pasionează ştiinţele omului şi estetica, vechi şi noi teorii sociale şi artistice, ba - de ce nu? - că ea însăşi se dedă jocului speculativ al ideilor în propriile sale scrieri teoretice.

Imitînd niţel scriitura autodemascatoare a Alinei Nelega şi încercînd, cu modestie, să-i calc pe urme, mă grăbesc să mărturisesc: o cunosc şi toate astea stau chiar aşa!

Ehei, dar mai bănuiesc despre ea - însă lucrul acesta nu-i deloc sigur că se străvede la un om, căci nu ţine de aparenţele exterioare - că este o fiinţă androgină, o conştiinţă androgină. (Altfel cum ar putea fi acea mamă falică despre care scrie în roman...? de altfel, mama unui călău.)

Adevărul este, însă, că toţi artiştii sînt androgini. Dar şi asta-i tot o propoziţie "furată", aproape cuvînt cu cuvînt. De dragul Alinei - care foloseşte din plin engleza - citez în original din S.T. Coleridge, într-o scrisoare datată 1 septembrie 1832: "The truth is a great mind must be androgynous". Fiinţa care scrie romanul nu este nici femeie, nici bărbat, ci este artistul în care sexele fuzionează. Se prea poate ca azi, absolvenţii în aşa-numitele "gender studies" să gîndească altfel. Dar respectiva Nelega nu este o scriitoare androgină, fiindcă, vezi Doamne, ar vrea să se comporte masculin în textele sale, ori fiindcă, vai, deşi ar vrea, nu ştie să se poarte muiereşte - ci, pur şi simplu, pentru că asta este opţiunea ei. Actul de a scrie, introducînd pana în călimară, capătă, de altfel, la autoarea noastră, un atribut falic - dar acesta nu-i decît un joc auctorial. Este masca ei auctorială, cu voia dumneavoastră. (E voie şi pentru că autoarea însăşi va parodia în roman această mască.) Pentru că ea este androgin. Şi, totodată, înger. De altfel, naratorul romanului înregistrează textul pe net, sub numele de angel şi navighează de la Bucureşti la Praga şi Londra, anulînd graniţele dintre limbi şi spaţii geografice; aşa, angel - cu iniţială mică, după cum obişnuiesc nettiştii, nu din lenea de a mai apăsa încă o tastă, ci pentru că în lumea chat-ului a dispărut diferenţa dintre lucruri şi oameni, totul s-a reificat, a devenit, cum se spune, obiect în lumea virtuală.

Da, dar este adevărat şi că fiecare romancier este un înger! Şi asta nu doar pentru că e androgin (în treacăt fie spus, şi Platon a gîndit aşa fiinţa ideală, originară a omului, deplină şi unitară, în care sexele se contopeau şi care, după divizarea lor, rătăceşte neîntrerupt în căutarea jumătăţii pierdute), ci pentru că libertatea supremă aparţine îngerilor şi romancierilor. Această peregrinare neîntreruptă a unuia în cătarea celuilalt, crede Nelega, se produce acum într-un oarecare orizont al virtualului. Şi, întrucît nu există dovezi că Dumnezeu - bosul, cum îl numeşte ea - n-ar fi stăpînul Universului, că cei dedaţi răului n-ar fi hackeri, încercînd să submineze acest univers virtual desăvîrşit al lui Dumnezeu, că îngerii cu aripile lor mai că nu zboară şi în afara plasei Universului, aşadar, din moment ce nu există dovezi că nu-i aşa, desigur că poate fi şi aşa. Şi tocmai de-aia aşa şi este - în acest roman.

Ce mai încoace-ncolo, acest angel-înger, ca arhetip, este figura cea mai desăvîrşită, dar şi mai emblematică a literaturii postmoderne. Străbate zburdalnic spaţiul şi timpul, nedepinzînd de nici o limită culturală, ori de limbă, ori de etnie, dar purtînd în cîrcă uriaşe poveri culturale; se află exact acolo unde binevoieşte să fie - şi oricine i se poate confesa. Totuşi, nu e Dumnezeu care, de altfel, ca autor omniscient şi ubicuu, zeu omnipotent, a luat trup şi mască pentru ultima oară în realismul secolului al XIX-lea. Acum, naratorul a devenit cor al îngerilor, o pluralitate, şi nu mai este purtătorul unui adevăr unic, ci al unei diversităţi: corul ne informează despre o lume incoerentă, dezmembrată, fiecare membru rostindu-şi propriul adevăr. Iar îngerul e destul de imaginar ca să existe cu zece centimetri deasupra sau sub realitate, adresîndu-i cîte un zumzăit sau scrutînd-o din zbor. Precum o montură diamantină, el cuprinde spaţiul şi timpul, epocile şi culturile, ţările şi limbile. Îngerul este însăşi libertatea asexuată şi nelimitată. N-are trup, nu cunoaşte întemniţarea în spaţiu-timp, nici ameninţarea morţii. De aceea, existenţa lui este o neîntreruptă petrecere. Homo ludens, adică, în una şi aceeaşi persoană, homo şi femina ludens. O fiinţă fictivă, ludică, de natură intelectuală, îngerul neleghian îşi foloseşte libertatea absolută pentru a cerceta temeinic urmele realului deteriorat şi destructurat, identificîndu-l şi evaluîndu-l de regulă la modul ironic. Din această perspectivă, cartea poate fi citită şi ca un ghid în străbaterea itinerarului: însemnările unui înger despre o nu prea simpatică Europă contemporană şi o Americă aşişderea.

Eroii neleghieni - îngeri, vrăjitoare, chat-işti, demoni care năzuiesc la uzurparea bosului, diverşi Dracula de stirpe românească, după chipul şi asemănarea lui Vlad Ţepeş, domnitorul sîngeros, cu barbă de ţap - nu au o realitate proprie şi stabilă, ei intră în roluri, interpretează un text, apoi îşi schimbă înfăţişarea. Mare carnaval! Dar şi acest cuvînt e scris în carte. După cum, orice cuvînt pe care l-aş spune despre carte şi, deci, orice constatare, se află acolo: nu poţi spune despre ea nimic nou. Pentru că îşi conţine propriul metadiscurs şi acest cuvînt e conţinut. Toate teoriile contemporane, Foucault şi Baudrillard, teoria măştilor auctoriale, ideile lui George Steiner despre moartea tragediei, pînă şi carnavalul bătrînului şi simpaticului Bahtin şi, evident, lecturile obligatorii: Aristotel, Euripide..., într-un cuvînt, totul e acolo, în roman.

Curată metaficţiune!
Ademenire metafictivă.

E ca şi cînd cititorul ar fi aşezat la îmbelşugata masă culturală (mă repet: cultura care ne îmbie la o aventură fără bariere spaţio-temporale), unde autorul, neleg@ngel, în ipostaza sa plutitoare, zboară ici-colo abolind constrîngerile logicii şi interdependenţa cauză-efect, petrece, se înfruptă şi ne înfruptă. Mai bine zis, ne oferă bucăturile care cad din oferta, cîndva coerentă, a culturii şi subculturii (căci hotarele dintre ele s-au năruit de o bună bucată de vreme), o masă haotică şi colorată de frînturi şi firimituri. Antistructură şi antiierarhie asumate, voite, ca atare. Nu analiza lucrurilor şi fenomenelor în străfundurile lor, nu un prînz cu trei feluri de mîncare - supă, felul doi, desert - expoziţiune, cuprins analitic şi încheiere - ci, de-a valma, bucături şi bucăţele dulci-acre-sărate-amare, într-un deconcertant amestec de izuri.

Adesea, ţelul constă în îngrămădirea locurilor comune, prejudecăţilor, evidenţelor şi, desigur, răstălmăcirea lor ironică. De exemplu, cînd un anume Cristian, regizor (bărbat) susţine că o femeie nu poate să fie regizor. O serie de exemple dovedeşte contrariul, dar fiecare exemplu este contestat printr-o remarcă inteligent-flegmatică, iar pînă la urmă excepţia întăreşte regula. Autorul, oricum îndeajuns de sensibil, nu ezită să ţintească asupra prejudecăţilor de tip macho (inclusiv feminine!) vizavi de femeie.

E limpede că citim un roman, dar în paginile lui avem parte de un carnaval multitextual: texte-Matrioşka aflîndu-se ascuse unul în stomacul celuilalt; marele text este locuit de liota textelor mai mici: poezie, jurnal, dramă, critică şi teorie, în fine, chiar şi un dicţionar rezumativ, scoţînd în evidenţă titlurile-cheie, headlines-urile, pentru ca, la sfîrşit, să reluăm în viteză cele citite.

Limba angelică a romanului este colorată, un melanj burduşit în care se lăfăie engleza - şi asta nu doar din pricina internetului, dar parcă şi româna contemporană se pretează, mai bine decît maghiara *), la artefactele bîlciului universalist. Limba este barocă şi directă, vorbeşte şi, în acelaşi timp, generează poezie.

Căci în romanul acesta cineva vorbeşte. Un limbaj arborescent, compozit, creat prin mijloace poetice, mereu cu aparenţa unui discurs preliminar. Liber şi în devălmăşie, el povesteşte o istorie fragmentată. În acest discurs se exprimă conştiinţa unui înger, dar este fluxul incontrolabil al conştiinţei, discontinuu, bolboroseală dadaistă uneori, alteori scriere automată, un şuvoi al cuvintelor de un baroc dens şi somptuos. Monologul îngerului nu face decît să demistifice ascunzişurile şi hiatusurile din conştiinţa proprie a cititorului.

Tot ce există sub soare nu-i decît lume creată: ficţiune. Realitatea nu lasă decît amprente, urme, iar lumea nu există decît în imaginaţia cuiva, deşi cuvintele, uneori, invocă o anume realitate. Ce-o fi fiind această realitate? Este ceea ce semiotica şi Iuri Lotman numesc realitate secundă - arta în genere, literatura, teatrul. Mai ales teatrul. Da, dar în lumea neleghiană teatrul este învechit şi hulit, formă goală prin care să-ţi cîştigi existenţa sau, mai degrabă, să supravieţuieşti, instrument al exhibării de sine, triumf al ignoranţei. (Dacă aş fi critic de teatru român m-aş simţi prost la citirea unor pagini ale romanului, dar nici în situaţia mea nu-i o lectură confortabilă.) Năucitor este, de exemplu, pasajul reţetei de a scrie o piesă de teatru, reţetă oferită naratorului de către binefăcătorii săi mentori vest-europeni: cum anume să sudezi toate excentricităţile şi situaţiile de viaţă intolerabile, toate perversiunile şi întreaga mizerie umană, încît produsul finit să fie o piesă de succes, trendy. Năvalnic şi violent acest pasaj - ca şi cînd scriitoarea şi-ar vărsa propriul sînge; în definitiv vorbeşte despre propria-i meserie, aceea de dramaturg. Deşi, adulmecînd îndeaproape sîngele, vom simţi imediat că este recuzită de teatru, metasînge.

Nu-i tocmai o idee productivă să invoci drept argument, în cazul unui roman postmodern, biografia autorului. Totuşi: tîrgumureşanca Alina Nelega este prozator, dramaturg, consilier artistic într-un teatru, regizor, critic, traducător, teatrolog care şi-a scris teza de doctorat despre drama vest-europeană contemporană. Se mişcă dezinvolt printre limbaje şi genuri artistice, ca un adevărat om liber. Proza ei poartă amprenta experienţei teatrale, vizibilă în modul de vorbire şi sensibilizare pentru dialog. Deşi dialogurile ei sînt, mai degrabă, monologuri în proză, după cum şi în teatru, acesta este genul ei preferat (de altfel a şi scris cîteva monodrame, cu totul remarcabile). Dar, iată, şi monologul este genul-centaur: jumătate proză, jumătate dramă. Iar dacă este bun, atunci pe jumătate este şi poezie: poezie scrisă de îngeri.

(Budapesta, noiembrie 2006; versiunea în limba română: Ion Calion)


Notă: *) Acest text este traducerea prefeţei la ediţia în limba maghiară a romanului.




0 comentarii

Spacer Spacer