Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Editura LiterNet  Sageata  Roman

Versiunea în limba românăEnglish versionVersion françaiseČeský

Petru Cimpoeşu: Erou fără voie

ISBN: 973-85739-7-1
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Între parodie şi model
Radu-Ilarion Munteanu
Descarcă în format pdfAlte formateDescarcă în format HTML arhivat zipDescarcă în format Microsoft ReaderCiteşte în format HTML
Petru Cimpoeşu reuşeşte, cu romanul "Erou fără voie" un dublu pariu. (Cel puţin aşa s-ar vedea din unghiul semnatarului acestor rânduri). Pe de o parte un soi de parodie discretă a stilului intertextualist, nu lipsită de nuanţe polemice, pe de alta, cel puţin o eboşă de text intertextualist stricto sensu.

Nu e imposibil ca prima dimensiune sa fie produsul imaginaţiei cititorului, care îşi asumă riscul de a licita a découvert. Argumentele ipotezei intenţiei parodice a autorului rămân subţiri: titlul trimite la "Doctor fără voie", autorul se implică personal în structura textului, unul din cele două personaje încleştate în "dansul cobrelor", e denumit în mediul său, "scriitoraş", diferite personaje care-şi aduc aportul la construcţie au fiecare în parte veleităţi auctoriale mai mult sau mai puţin conştiente, mai mult sau mai puţin refulate, mai toţi scăpând consideraţii cu iz textualist, când comentează din off sarabanda literară la care participă. Sigur, nici unul nu e lipsit de echivoc, dar tocmai incertitudinea am zice diafană a intenţiei parodice dă farmec lecturii şi consistenţă textului.

Judecând acum acest text din punctul de vedere al structurii, modelul textualist am zice că nici nu mai trebuie argumentat cu apăsare, el e destul de evident. Dar, cu un aer totuşi diferit de proza optzecistă de la vremea ei. Momentul acţiunii e sincron perioadei optzeciste (romanul se termină, cumva, în decembrie '89), dar scrierea are un inefabil aer contemporan, post factum. Ceea ce accentuează senzaţia de intenţie parodică.

Prototipul a ceea ce am fi tentaţi să numim gen proxim ni se pare a fi un microroman al anilor '60, al cărui titlu pare irecuperabil, datorat lui André Wurmser, dar al cărui subtitlu e edificator: "Requiem pentru romanul poliţist". Nu mai ţin minte care dintre formulele sublimate ale genului funcţionează acolo, dar diferenţa e irelevantă. Oricum e una dintre următoarele: asasinul e însuşi poliţistul/scriitorul/cititorul. Numele unui singur personaj, Martha Flotow (trimitere la opera "Martha", de Flotow) trădează explicit parodia.

Odată stabilite coordonatele majore ale textului, rămâne să vorbim despre scriitură. Cum sugeram dintru început, tehnica narativă e controlată suveran, stilul e sprinţar fără ostentaţie, satisfacţia autorului pe măsura ridicării construcţiei literare nu e disimulată, gradualitatea dezvăluirilor nu are stridenţe. Un singur element ne pune într-o oarecare dificultate: diferenţierile stilistice ale contribuţiei explicit textuale ale diferitelor personaje sunt, parcă, prea puţin marcate. Nu ne e lesne a discerne dacă e rezultatul unei stângăcii a autorului, sau, dimpotrivă, stăpân absolut pe mijloacele sale, prin aceasta el tocmai vrea să ne accentueze, prin sugestia fină a divizării multiple a naratorului (nu putem vorbi de dedublare), intenţia sa parodică. Pentru că suntem puşi în faţa unei opţiuni, ne place să mizăm pe a doua versiune, mai interesantă şi care, creditând la maximum autorul, îi maximizează obligaţiile ulterioare faţă de cititor (luat la modul generic).

Am găsit o singură slăbiciune textului. Dacă slăbiciune se poate numi. Aceeaşi schemă, cu două personaje, un tren şi un accident, apare dezvoltată, la altă scară şi în altă manieră, într-o nuveletă a lui Leonida Neamţu ("Norii de diamant", Dacia, 1974). Regretatul clujean oferă, prin schimbul ambiguu de identitate între cei doi, un plus de rafinament schemei, în schimb participarea celor două personaje, alături de restul, la scrierea unui roman (ceea ce schimbă fertil miza) este revanşa autorului contemporan. Nu avem nici o informaţie dacă Petru Cimpoeşu cunoştea sau nu textul lui Leonida Neamţu. Valoarea textului său, câtă e, rămâne, de altfel, cu totul independentă de acest amănunt incidental. Ceea ce nu ne împiedică să avem uşorul handicap al senzaţiei de déja vu.

11 septembrie 2002




0 comentarii

Click pentru a mări coperta


ALTE CRONICI ALE ACESTEI CĂRŢI

Sageata Cîteva cuvinte, Petru Cimpoeşu


CATALOG

Sageata Cărţi pentru copii
Sageata Eseu
Sageata Fotografie & Arte plastice
Sageata Jurnalistică
Sageata Palimpsest
Sageata Poezie
Sageata Proză scurtă
Sageata Roman
Sageata Scenarii
Sageata Screensaver
Sageata Teatru


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer