Gratiile

Cîteva cuvinte scrise pe-o hîrtie şi semnătura sub declaraţia de loialitate ajung...
(Adam Michnik, De ce nu semnez, 1982)
Dramaturg, preşedinte al Uniunii Scriitorilor, militant anticomunist, primul lider al Ungariei democratice. Un Vaclav Havel budapestan. Árpád Göncz este o figură tipică printre intelectualii de stînga care-au schimbat faţa Europei de Est, în Cehoslovacia, Ungaria, Polonia - nu şi România, ce-i drept. Sînt cei care-au folosit puterea actului de cultură în sprijinul celor "fără de putere", asumîndu-şi misiunea unei rezistenţe prin acţiune şi eroziune constantă. Ceea ce nu presupune că piesele lui Göncz sau Havel au fost montate în timpul regimului comunist, sau că scrierile lor făceau tiraje de zeci de mii de exemplare - ele găseau de cele mai multe ori alte căi, alte forme de circulaţie. Îşi găseau libertatea dincolo de mecanismele omologatoare ale unui stat în chingi.

Árpád Göncz vorbeşte în literatura sa tocmai despre această libertate, una interioară, a celor care-şi refuză "viaţa în minciună" pentru "viaţa în adevăr". Şi cum puteai scrie despre aşa ceva, în istoricul an 1968, la cîteva sute de kilometri mai la est de o Pragă invadată?

Comedie neagră în trei acte, Gratiile - tradusă de Anamaria Pop - e o parabolă politică - acel gen pentru totdeauna legat de forcepsul cultural al oricărui totalitarism, pentru care Dumitru Solomon e cel mai remarcabil reprezentant autohton. Remarcabil, dar departe de adînca filozofie politică a lui Göncz, a lui Havel, a lui Michnik. Iar dacă există un referent românesc pentru piesa lui Árpád Göncz, acesta e, mai degrabă, Penitenciarul lui C.C. Buricea-Mlinarcic, la rîndu-i o adaptare/prelucrare a unui text în proză aparţinîndu-i lui Leonid Andreev. Emanoil, "îngerul" lui Göncz, ca şi 808 al lui Buricea, găseşte în universul carceral un spaţiu al independenţei de spirit, al libertăţii pentru care societatea de afară e o cuşcă sufocantă - şi totuşi, lumile lor sînt cu totul diferite. 808 e un criminal mîntuit, Emanoil e un revoluţionar înşelat, o victimă - care nu-şi recunoaşte înfrîngerea şi nici pe cea a credinţelor de altădată - a acelui dicton despre revoluţia care-şi devorează copiii. Copiii şi eroii.

Luptător cu arma în mînă, la momentul limită, pentru instaurarea noii ordini politice, Emanoil nu e un soldat, nici măcar din acea specie Che Guevara, a intelectualilor îndrăgostiţi de culorile camuflajului, transformaţi în conducători ai maselor. E un poet - singurul lui imperativ e cel al cuvîntului adevărat. Într-un astfel de personaj, un outsider cu lentile speciale pentru cotidianul de care nu se simte responsabil, şi lumea lui, dominată de un dictator cvasi-fantomatic, se întîlnesc Yo, el Supremo, Toamna patriarhului şi o lungă generaţie de romane ale realismului magic sud-american. Parabolele politice se nasc în astfel de condiţii vitrege, la trecerea vîrtejului revoluţionar, în scurtele pauze de respiro dintre o dictatură şi următoarea, făcînd din reflecţia asupra condiţiei umane şi intelectuale tema unei întregi literaturi - şi culturi. Căderea din iluzie a celor care, mînaţi de idealurile fericirii sociale, devin prizonierii unor gratii construite de ei înşişi, e, la rîndu-i, o temă a acestui tip de scriitură. Deşi ea n-a dat aici un realism magic de forţa celui al lui Márquez sau Llosa, a impregnat spaţiul public al totalitarismelor est-europene cu un simţ acut al metaforei, al lui iară prin ţigani se înţeleg şi alţii din care s-a născut nu exilul interior, ci supravieţuirea în spirit. Emanoil, cel care nu vrea să semneze - o confirmare banală a unui "adevăr" - cedarea paternităţii imnului noului stat către fostul tovarăş, acum preşedinte, întotdeauna un poet prost - instituit dincolo de voinţa lui, prin decret politic, e o metaforă-efigie a acelui tip de umanitate poetică, aceea care-a călcat în picioare, la timpul potrivit, Cortina de Fier.

"Singurul lucru peste care n-are voie Regizorul să treacă este poezia, mai exact, poezia proastă, limita din trecut a existenţei poeziei şi limita dispariţiei acesteia în viitor, precum şi peste momentul descoperirii, în trecut, a gratiilor, precum şi peste momentul inutilităţii acestora, în viitor", spune Göncz în didascalii. Viitorul a venit, dictatura a căzut, dar nici poezia proastă, nici gratiile n-au dispărut.