Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Editura LiterNet  Sageata  Teatru

Versiunea în limba românăEnglish versionVersion françaiseČeský

Alina Nelega: Amalia respiră adânc

ISBN: 973-7893-31-X
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Amalia – un epilog necesar
Eugenia Anca Rotescu
Descarcă în format pdfAlte formateCiteşte un fragment
Monodrama Amalia respiră adânc continuă seria de monoloage pe care Alina Nelega le scrie de câţiva ani încoace. După Project XX, E-uri şi Decalogul după Hess, prezentul text se înscrie într-un parcurs care aduce autorul dramatic şi actorul în relaţie directă, cât mai puţin mediată de regizor. Este, pe de o parte, o formulă care demonstrează practic nevoia dar şi necesitatea ca dramaturgul să se apropie cât mai mult de scenă, să-i cunoască posibilităţile şi cerinţele. Este, pe de altă parte, o formă de a reinvesti actorul cu funcţia de principal vehicul care duce textul în scenă. Şi asta pentru că autoarea crede în actorul "care meditează şi se reculege, are dreptul la inspiraţie ca orice artist – şi care transmite, în mod inteligent, emoţia." De altminteri, în acest sens, Alina Nelega, complex om de teatru, dezvoltă o teorie proprie despre scriitura dramatică a începutului de secol XXI, numită deteatralizare.

Acum, face apel la genul monodramei pentru a prezenta episoade din viaţa unei femei care a traversat confuză epoca întunecată a comunismului, de la instaurarea lui în România până la apogeul perioadei ceauşiste, sfârşind într-o lume nouă pe care o înţelege la fel de puţin. În fapt, piesa este centrată pe tentativele eroinei de a afla sensuri pentru ceea ce se întâmplă în jurul ei şi cu ea. După trauma, nereceptată ca atare, provocată de sinuciderea mamei, Amalia dezvoltă în diferite etape ale vieţii sale varii mecanisme de protecţie şi/sau adaptare. Recunoaştem astfel: naivitatea crudă a copilăriei – rugăciunea de la 10 ani, când era deja pionieră; o formă de inocenţă adolescentină pervertită de ideologia comunistă – scrisoarea din spital, adresată Tovarăşului Comandant; micile mari cedări şi laşităţi, conştiente sau nu, ale adultului care încearcă să-şi croiască un drum – confesiunea de la mormântul fiului, împuşcat pe când încerca să treacă Dunărea la sârbi; refugiul într-o resemnare fără obiect – monologul interior în aşteptarea fratelui la Otopeni, iar în final, detaşarea senină şi nebuloasă totdeodată – discuţia cu un pacient dintr-un azil de bătrâni. Oricât de solid şi-ar dori ea să construiască aceste mecanisme, ele se fisurează de fiecare dată, determinând reacţii şi judecăţi vizavi de cele întâmplate în trecutul nostru apropiat, pe care autoarea, prin intermediul eroinei, nu şi le îngăduie niciodată.

Toate acestea (re)construiesc teatral realităţile ultimilor 50 – 60 de ani de istorie naţională. Personajele evocate de Amalia în poveştile ei de familie, temele colaterale – condiţia femeii, raporturile în cuplu, relaţiile homosexuale – au puterea de a recrea universul regimului comunist în toată aberaţia, absurditatea şi oroarea sa. Amalia respiră adânc se constituie astfel într-un veritabil epilog al acelei perioade. Poziţia autoarei, atentă şi distanţată totodată îi permite să găsească tonul just, perfect adecvat pentru a trata subiecte încă sensibile. De-a lungul întregii piese, la nivel de scriitură, se împletesc organic mai multe stiluri. Ca limbaj, predomină oralitatea plină de poezie, însă între părţile monologate sunt intercalate momente muzical-recitative care nuanţează calitatea emoţiei, păstrându-i însă intensitatea. Alina Nelega reuşeşte să provoace râsul sau măcar zâmbetul acolo unde circumstanţele sunt de-a dreptul dramatice, dar şi invers, să dezvolte un sens al tragicului în momente care, la primă vedere, sunt mai degrabă comice. Acest stil eroi-comic face din Amalia un personaj viu, credibil, iar textului îi conferă realmente ritmul unei respiraţii.

Monodrama Alinei Nelega declanşează un tip anume de memorie, cel care însoţeşte emoţiile puternice, extrem de personale dar şi pe cel al amintirilor netrăite, preluate printr-un soi de osmoză dureroasă de la generaţiile anterioare.

Amalia respiră adânc este o piesă împlinită, atât în ce priveşte literaritatea ei, cât şi ca tip de teatralitate pe care îl propune. Au demonstrat-o cu asupra de măsură ocaziile publice în care a fost prezentată: spectacolul-lectură de la Teatrul Odeon, din luna ianuarie 2005, cu Dorina Lazăr în rolul Amaliei; spectacolul radiofonic realizat de Radio Târgu Mureş, cu Monica Ristea-Horga, în regia lui Gavril Cadariu sau lectura din iunie 2005 de la Centrul Cultural Român de la Viena. Şi am convingerea că o vor mai demonstra şi alte ocazii viitoare, căci destinul ei scenic este abia la început! Captivantă în formă şi conţinut, această monodramă este una dintre foarte puţinele scrieri teatrale care se apleacă asupra acelui timp şi care aparţine din plin prezentului nostru.




0 comentarii

Spacer Spacer