Ce-am avut şi ce-am pierdut
Dinu Lazăr
Păi, să presupunem că mi-ar da telefon din ceruri sau de unde este doamna Hedy Loffler (pentru cine întreabă: o mare doamnă, fotografă şi de nuduri in România anilor '50-'80) – şi m-ar întreba care e treaba pe aici acum... cine, ce fotografie mai face?I-aş spune că treaba merge oarecum mai departe, într-un fel sau altul.
Dar fotografii de nuduri cine mai face, cum, în ce manieră? Şi ce face cu ele?
I-aş spune că sunt unii care continuă cumva stilul clasic, că sunt unii care caută şi găsesc cîteva drumuri interesante în fotografia de nud românească, şi că sunt şi artişti care într-o manieră desigur diferită, cerută de anii care trec şi de noile viziuni, frici, răscoale interioare şi neuroni favorizaţi, construiesc o imagine mai puţin clasică a fotografiei de nud românească, dar cu un stil puternic, interesant şi fără îndoială destul de rezonant în imaginea fotografică românească, totuşi academică, a anilor de început ai acestui mileniu.
Şi cu fotografia de nud ce se poate face, se poate trăi din asta?
I-aş spune că nu, asta este destul de greu acum; se pot face valuri cu serii de imagini găsite ca fermecătoare şi foarte valoroase în Germania, la care se uită nemţii şi spun : "Die Fotos von Miri Bratu bestechen durch Spontanität und ein Gefühl für die Situation" – dar la noi pe Dîmboviţa e o chestie încă dificil de urmărit ca filon artistic - că nu sunt galerii, doamnă, nu sunt galerişti, nu sunt interese şi nu zice nimeni nimic decît dacă ai pile pe la Soros sau prin politică sau pe la barosanii din cultura de azi.
De edituri, albume pe hîrtie, editori, care să urmărească analitic şi nu partizan noile valori apărute în fotografia românească, ce s-ar putea spune... cu mici excepţii vizibile aici, în spaţiul virtual, linişte si pace.
Dar în noul muzeu de artă contemporană românească, au dat fotografiei lui Miri Bratu măcar un perete, să vadă românul ce a văzut şi neamţul şi s-a bucurat?
Ce aş putea răspunde la întrebarea asta?
Nu pot decît să sper că o să vină mintea cea de pe urmă celor care ţin frîiele, banul, biciul şi lanterna culturală, că vor avea o necesară străfulgerare văzînd aceste imagini şi le vor visa mărite la 2x3m într-un pavilion de artă al României sau la un institut cultural românesc...
Ce este sigur, este că imaginile Mirelei Bratu caută, găsesc, pierd, te fac să le priveşti cu atenţie şi cu surpriză, se constituie într-un stil recognoscibil şi viguros, şi culmea, sunt diferite ca stil de la serie la serie şi totuşi asemenea. Ele spun multe cui e acordat la ce mai e bun in imaginea din estul Europei – cel puţin mie mi se par a fi ca o permanentă răscoală faţă de stilul universal vaporos, descriptiv, aerian, filtrat, iluminat, softboxuit, al unora care se imită unii pe alţii.
Da, mi-ar plăcea ca doamna Hedy să se uite la aceste fotografii... sigur, nu i-aş spune de salariile fotbaliştilor şi de averile interlopilor şi de problemele supravieţuirii celor care încearcă sa facă totuşi aşa ceva.
Daţi un perete, măcar sub scară, sau o debara, domnilor şi doamnelor din cultura românească, "care este"?
