Home

Cărți TargulCartii.ro

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Editura LiterNet  Sageata  Scenarii

Versiunea în limba românăEnglish versionVersion françaiseČeský

Nae Caranfil: Filantropica

ISBN: 973-7893-06-9
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Introducere
Andrei Gorzo
Descarcă în format pdfAlte formateCiteşte un fragment
Acum cîtva timp am vrut să scriu ceva despre Restul e tăcere, un entuziasmant scenariu de Nae Caranfil, care de ani buni îşi aşteaptă finanţatorii. Ca antrenament mi-am aranjat să petrec o zi cu cele patru filme realizate pînă acum de Caranfil: E pericoloso sporgersi (1993), Asphalt Tango (1996), Dolce far niente (1998) şi Filantropica (2002). Cu Filantropica lucrurile păreau simple: impresiile mele erau suficient de clare şi de recente, nu voiam decît să verific cîteva detalii şi să iau o gură din atmosfera filmului - o chestie de 15-20 de minute, nu mai mult. Aiurea. I-am dat drumul şi, după primele 10 minute, am ştiut că va trebui să-l revăd pînă la capăt. Foarte bine. Dar la următoarea întîlnire - aceasta - am venit pregătit: de data asta, mi-am zis, e vorba pur şi simplu despre scenariu, nu despre experienţa totală pe care o poate oferi Filantropica; deci intru puţin în film, înhaţ inspiraţia de care am nevoie şi în zece minute m-am şi apucat de scris. Şi iar m-a făcut. Am stat încă o dată pînă la capăt. Şi, oricît aş sta să mă gîndesc, să caut momentele în care filmul mi-ar fi permis să mă desprind, să mă strecor afară din el, nu-mi vine nici unul.

Filmul începe cu un cuplu care tocmai a terminat o cină romantică într-un restaurant din Bucureşti. Cei doi descoperă că nu au cum să achite nota de plată şi încearcă, patetic, să se înţeleagă cu chelnerul: bărbatul e profesor de liceu, soţia lui e laborantă, salariile lor sînt umilitoare, de ani întregi n-au mai ieşit într-un restaurant, dar nu puteau să nu iasă în seara asta cînd îşi aniversează zece ani de căsătorie, credeau că 500.000 lei le vor fi de-ajuns, au estimat greşit, dar se angajează să plătească în rate. Sînt impresionanţi. Printre clienţii care le aud povestea (tot restaurantul le-o aude) se găseşte şi un mafiot barosan, amator de gesturi impresionante. Le achită nota. Soţii umiliţi pleacă acasă - pe jos. Şi atunci descoperim că-şi vorbesc cu "dumneavoastră". Nu sînt doi soţi care au suportat o umilire, ci doi complici care au executat o scamatorie - atît de artistică încît vrem să-i ştim toate detaliile. Şi bărbatul (numele lui e Ovidiu) ni le oferă. Sînt multe şi se adună foarte repede, ca liniile unui maestru desenator. În numai cîteva minute am vizitat liceul de elită (adică destinat copiilor de bani gata) la care Ovidiu se înăcreşte încercînd să predea româna; am făcut un ocol prin anii lui de liceu, care constaseră în primul rînd din foială stînjenită - efectul erecţiei din pantalonii de uniformă şi al privirii lui Ceauşescu din tabloul de deasupra tablei; ne-am pus la punct cu cariera lui literară - un roman cu trei exemplare vîndute, un al doilea roman blocat la jumătatea unei propoziţii ("Noaptea se furişa ca..."); i-am cunoscut părinţii - cu care locuieşte - şi ne-am cutremurat; am ţinut un moment de reculegere în amintirea ultimei lui relaţii amoroase; şi l-am văzut îndrăgostindu-se din nou. E o porţiune de circuit pe care o străbaţi ultrarapid, dar nu cu sufletul la gură, ci cu un sentiment euforic de siguranţă, de încredere în dexteritatea şoferului. Şi la capătul ei te trezeşti alături de un personaj gata format: filmul are un erou. Dacă viteza şi precizia şofajului te-au împiedicat să cobori pînă în punctul ăsta - chiar dacă mai făcuseşi cursa de două-trei ori -, compania lui Ovidiu e cea care te captivează definitiv.

Ca să poată ţine pasul cu dulcineea - care e manechin şi face o şcoală de fotomodele -, Ovidiu are nevoie de bani, şi într-o primă fază se străduieşte să-i înmulţească pe cei trei cititori ai romanului său; e cît pe-aci să-şi lase pielea în bîrlogul scriitorilor din vechea gardă (o bodegă îngrozitoare), în care s-a aventurat în căutare de cumpărători. Dar Ovidiu nu-i un geniu neînţeles. Ne ataşăm de el tocmai pentru că-l înţelegem atît de bine - sufletul lui e conectat direct la poftele, frustrările, înfumurările şi inadecvările noastre comune. E plin de viaţă în sensul în care marii eroi comici sînt plini de viaţă: e genul care şi-o ia peste bot şi revine la atac, cu capacitatea de autoamăgire intactă, cu capul plin de parascovenii şi ochii plini de dorinţă - adică exact în starea aia care cere încă una peste bot.

Adevăratul geniu din Filantropica e personajul pe care Nae Caranfil i-l opune lui Ovidiu: Pepe, textierul cerşetorilor. Rătăcind prin oraş în căutarea tîrgului magic - bani adevăraţi contra produse literare -, Ovidiu ajunge în cele din urmă la Pepe. Iar Pepe îl învaţă care-i treaba cu scrisul. Îl învaţă cîte parale face sinceritatea lui mototoală în lipsa meseriei - a ştiinţei de a-i emoţiona pe ceilalţi într-atît încît să te plătească. Pepe reprezintă meseria pură, curăţată de orice vestigii de sinceritate, arta povestirii transformată într-un tir perfect reglat asupra punctelor sensibile ale spectatorilor. El creează, special pentru Ovidiu, numărul cu cei doi soţi săraci care nu-şi pot permite nota de plată. Bineînţeles că Ovidiu bîiguie ceva despre demnitatea lui, dar e doar bîiguială: ca şi spectatorul, el poate deja să ghicească adevărul rece spre care l-a ghidat Caranfil: că satisfacţia de a-ţi duce sărăcia cu demnitate, oricît de lăudabilă o fi, e pur şi simplu mai slabă, pe orice cîntar din lumea asta (chiar dacă pe lumea cealaltă e altfel), decît satisfacţia de a-ţi duce gagica fiţoasă oriunde vrea ea. Şi aşa descoperă Ovidiu că demnitatea lui e dotată cu un buton on/off. În timpul săptămînii, în compania unei false soţii, îşi scoate la produs prin restaurante carcasa, autentic ruginită şi ciobită, de profesor sărac; iar în weekend se dă în stambă în faţa tineretului de bani gata. Un lucru remarcabil este că, în tot acest timp, afecţiunea pe care i-o purtăm nu slăbeşte neam. Nu e nici tînăr, nici sexy, dar cu cîtă fineţe sîntem ţintuiţi în galeria lui, de partea lui, atunci cînd se taie în figuri cu cei tineri şi şmecheri; cît de frumos sîntem făcuţi părtaşi la momentul lui de triumf!

E doar un moment. Lucrul pe care Ovidiu tinde să-l uite este că el nu-şi controlează propria poveste. Pepe, un scriitor mai deştept ca el, i-a oferit un rol într-un scenariu pe care se prea poate să nu i-l fi dezvăluit pînă la ultima întorsătură de situaţie. Aşa se face că, într-o seară, scamatoria cu soţii-săraci-care-nu-pot-să-achite dă chix şi Ovidiu ajunge subiect de presă - un om sărac bătut (cum altfel decît "bestial"?) de un chelner. Ajunge la televizor. Acolo e cît pe-aci să fie demascat în direct - de una dintre cunoştinţele pe care şi le făcuse în ipostaza sa de weekend, cea de om cu bani. Ca să se salveze, trebuie să fie mai "sărac", mai "demn" şi mai "sincer" ca niciodată; trebuie să-i vorbească "din inimă" detractorului său, despre lucruri de care acesta a fost ferit - preţul unui bilet de tramvai, dificultatea de a fi sărac fără a te umili. E un discurs năucitor pentru că totul e adevărat şi totul e minciună. Ovidiu chiar fusese cîndva sărac, demn şi sincer, dar acum a devenit cineva care joacă aceste calităţi pentru a obţine o anumită reacţie, un profit. Adevărul se goleşte de adevăr şi în forma asta ajunge la lume (e la televizor). Şi lumea e mişcată - plăteşte. E triumful lui Pepe, aplicarea la scară naţională a teoriei lui "estetice". E o mare secvenţă - îţi demonstrează cît de uşor poate să dispară adevărul într-o înflorire de ghilimele batjocoritoare şi cît de greu se observă dispariţia atîta timp cît tuşa "artistică" e la locul ei (faza aia cu biletul de tramvai e de mare meserie). Şi e promovarea lui Pepe din postul de escroc fascinant în postul de drac de categoria grea. Ţepele ambiţioase, plănuite cu ingeniozitate şi executate cu brio, sînt extrem de cinegenice, şi pînă la un punct ne lăsăm furaţi de alura lui Pepe, cum de altfel se lasă şi Caranfil - se simte admiraţia unui scenarist meseriaş pentru un alt scenarist meseriaş. Dar gluma se îngroaşă şi personajul ajunge să ne iradieze imaginaţiile cu o forţă nouă, mai neliniştitoare, mai malignă - nu foarte diferită, aş spune, de paranoia cu care ne infectează cele mai tari exemplare de film noir. Pepe, care din biroul lui de la demisol îţi arată picioarele trecătorilor şi-ţi vorbeşte despre milioanele de nimeni care trec pe stradă, nu mi se pare mai puţin tulburător decît Harry Lime, personajul lui Orson Welles din Al treilea om, care de sus, din Roata Mare a Praterului, nu vede oameni, ci puncte în mişcare, şi te întreabă dacă într-adevăr te-ar afecta oprirea vreunuia dintre punctele acelea şi dacă într-adevăr ai rezista la ispita unei sume de bani în schimbul fiecărui punct care se opreşte. De fapt, cu cît mă gîndesc mai mult, cu atît mi se pare că răutatea brutal-melodramatică a lui Harry Lime e mai uşoară, mai puţin serioasă decît eficienţa cu care Pepe compromite noţiunile de "sărăcie" şi "onestitate". Îşi face treaba de drac: îţi arată cine-i bossul pe-aici.

Ce şanse mai are adevărul? Unde se mai poate refugia? Pe unde mai poate să reintre în lume după ce-a fost evacuat cu atîta eficienţă? Ei bine, pe unde te-ai aştepta mai puţin: în falsa căsnicie dintre Ovidiu şi partenera lui de ţepe în restaurante. La capătul unei lungi zile care l-a dărîmat definitiv pe Ovidiu, cei doi merg la culcare şi au un banal dialog casnic, care e o splendoare, căci fiecare banalitate ce se rosteşte contribuie la autentificarea ficţiunii celor zece ani de căsnicie. Nu-mi amintesc un alt film care să mă fi făcut să primesc cu atîta recunoştinţă banalitatea, să-mi ţin respiraţia de teamă că susurul ei ar putea înceta, să aud în ritmurile ei o muzică nu doar reconfortantă, ci chiar eroică - un fel de imn închinat rezistenţei adevărului, abilităţii lui de supravieţuire. Şi cel mai bun dintre cine-povestitorii noştri mai are de pus o tuşă: în înfruntarea scriitorilor, Ovidiu e cel care va avea ultimul cuvînt - de fapt ultima comparaţie. În lipsa lui, o mînă pîngăritoare bătuse la maşina lui de scris, completînd propoziţia blocată din noul lui roman: "Noaptea se furişa ca...". Ovidiu înlocuieşte acea comparaţie sută la sută Pepe cu una mai bună, hrănită din adevărul recent descoperit al armoniei lui conjugale. Cît de reconfortante sînt toate astea? Nu foarte: ultima secvenţă e iluminată sinistru de colţii dezveliţi ai lui Pepe. Dar filmul se opreşte într-un echilibru precar pe muchea abisului nihilist pe care l-am întrezărit în scăpărarea rînjetului său. Aşa rămîne în memorie, ca o construcţie elegantă, complexă, îndrăzneaţă, a cărei înclinaţie primejdioasă te cheamă s-o vizitezi din nou. La temelia ei se află un pămînt pe care paşii spectatorilor români de azi îl recunosc - cel pe care ne-am obişnuit să păşim cu neîncredere, aşteptîndu-ne oricînd să ne fugă de sub picioare. Se înalţă pe solul tranziţiei româneşti, dar înălţimile şi perspectivele sînt fascinante pentru orice vizitator, indiferent de unde e şi pe ce sol e obişnuit să calce; şi, indiferent cît se va schimba compoziţia solului, Filantropica va putea fi descoperită cu fascinaţie, iar şi iar. A fost făcută să dureze. E ceea ce se cheamă a thing of beauty.




0 comentarii

Click pentru a mări coperta


ALTE CĂRŢI

Sageata Nae Caranfil: E pericoloso sporgersi


Alte resurse

Citiþi cronici ale filmului Filantropica în Agenda Culturalã.


CATALOG

Sageata Cărţi pentru copii
Sageata Eseu
Sageata Fotografie & Arte plastice
Sageata Jurnalistică
Sageata Palimpsest
Sageata Poezie
Sageata Proză scurtă
Sageata Roman
Sageata Scenarii
Sageata Screensaver
Sageata Teatru


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer